Tradiția monahală ortodoxă a păstrat până în ziua de astăzi rugăciunea scurtă, dar cuprinzătoare, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Această rugăciune, numită și „Rugăciunea inimii”, este de căpetenie în lucrarea rugăciunii neîncetate. Părinții isihaști descriau tehnica rugăciunii neîncetate astfel: monahul stătea pe un scaun, cu capul rezemat în piept, repetând de multe ori Rugăciunea inimii. După o anumită perioadă, rugăciunea ajungea de pe buze, în minte, mai apoi în inimă, care se ruga neîncetat. Monahii care aveau rugăciunea în inimă, după multe şi aspre nevoințe, împlineau Fericirea a VI-a rostită de către Mântuitorul pe Muntele Fericirilor: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
Exponentul cel mai de seamă al practicii isihaste a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), care a mers mai departe cu teologia rugăciunii, arătând că prin practicarea Rugăciunii inimii se poate ajunge la lumina taborică, adică acea lumină pe care au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Tabor la Schimbarea la față a Mântuitorului Hristos. În cele trei tratate „Despre purcederea Sfântului Duh”, Sfântul Grigorie Palama l-a combătut pe monahul apusean Varlaam de Calabria, arătând că omul prin Rugăciunea inimii poate vedea lumina taborică văzută de Sfinții apostoli, căci ea este o energie necreată de Dumnezeu, este izvorâtă din El, dar nu este identică cu ființa Lui.
Diacon Traian Nicolae PROFIR