Prin înnobilarea lor, regele maghiar le-a injectat dulcea amăgire a bogăţiei, i-a îndepărtat de sate şi i-a pus în contradicţie cu ele. Au ajuns nişte singuratici, în luptă permanentă cu alţii, pentru pământ şi demnităţi. Cei mai slabi au fost măturaţi fără milă, şi fără sprijinul satului (obştei) au dispărut. După pământ, regele le-a luat religia, limba şi sufletul. Au fost mulţi chinezi care au refuzat dările regelui sau, nobili fiind, au rămas credincioşi satelor. Aşa au fost Măcicaş – din zona Lugojului, Beckeuş din Făget, Iasica din Jdioara, Ludwig Paciansky din Gladna Română şi alţii.
Odată cu stăpânirea turcească din 1658, clasa nobiliară a fost desfiinţată pentru totdeauna din mai multe districte bănăţene. Erau legi care reglementau raporturile dintre nobili şi sate, era o crudă asuprire, dar discreţionară. Era o administraţie abuzivă, dar distinctă. Faţă de boier erau organe de judecată şi control. Impozitele erau plătite de toţi şi erau bine stabilite, nu după pofta unora sau altora.
Satul românesc, satul de deal, satul de şes, satul de munte, satul din Deltă şi de lângă Mare
Satul, o nostalgie a tuturor celor născuţi în cercul lui magic. Satul e un loc unde ne întoarcem fără ezitare şi a cărui limbă o vorbim calm şi curat toată viaţa.
Satul cu lucruri niciodată uitate, satul – memoria noastră activă, păstrător al amintirilor, memorie a gloriilor mici şi mari, a amănuntelor şi esenţelor.
Satul e clipa şi eternitatea, deopotrivă. E timpul, locul şi izvorul numelor pline de tâlc. El este ţara şi mulţimea. Mergem la ţară, la ceasul culesului, în grădinile înmiresmate de fructele coapte, intrându-i în casă. Drumul spre sat este rădăcina trăiniciei noastre în înţelesul lui străvechi, şi oglindă mai nouă a adâncului înţeles tălăzuit în cuvintele limbii române, suveran şi superb.
Pr. Doinel-Puiu MĂRGINEANU