Prin ea trece astăzi o linie ferată care este o raritate tehnică, în sensul că, în afară de şinele obişnuite de pe margine, a fost nevoie, din cauza pantei, să se facă şi o şină mediană, nu la fel ca cele mărginaşe, ci dinţată, pentru ca roțile locomotivei să nu alunece, ci să poată înainta treptat, trecând din dinte în dinte. Prin acele locuri de rar pitoresc, trenul mai mult se leagănă decât aleargă. Mersul lui e atât de lin şi încet, încât călătorul se poate da jos din mers, ca să culeagă un buchet de brânduşi şi viorele, şi-apoi, mergând la pas, să se poată urca din nou în vagon. Nu-i poate fi frică niciodată că are să piardă trenul.
Şi în aceste locuri, mâna Creatorului a risipit, din dărnicia sa, comori de frumseţi luminoase. Nici ele nu sunt îndeajuns de cunoscute. O călătorie, mai ales cu maşina ori cu trenul acesta, un fel de minune a tehnicii moderne, prilejuieşte o darnică risipă de destindere sufletească şi o mare doză de spontaneitate. Acestea sunt Porţile de Fier ale Banatului, dintre care una, cea Orientală, îi aparţine în întregime şi prin rolul pe care veacurile trecute i l-au încredinţat, și stă ca o piatră de temelie la prestigiul de civilizaţie şi progres al Banatului.
SURSA: Dumitru Imbrescu, „Porţile de Fier ale Banatului”, în „Revista Banatului”, Anul X, nr. 4-6, Timişoara, 1944, p. 9-10.
Romulus FRÎNCU