Şi poate chiar şi aşa, cu toate astea întâmplate, n-aş fi făcut o tragedie din ziua neagră şi noaptea albă prin care am trecut, şi mi s-ar fi făcut milă de toate defectele şi păcatele poporului meu, în loc să mă supăr pe el, dar nici n-am deschis bine televizorul, că am şi dat cu ochii de un cârd de babe năuce pe care nici Dumnezeu şi taică-su la un loc nu le-ar fi putut convinge că popa Pomohaci se face vinovat de treburi necurate. Poate că m-aş fi adunat până la urmă şi mi-aş fi văzut mai departe de ale mele, dar cred că atâta prostie, văzută în atât de puţin timp, mi-a pus capac. Şi-atunci m-am hotărât să scriu despre ceva ce mereu am amânat, nu ştiu nici eu exact de ce, dar m-am tot ferit s-o fac. Am mai încercat o dată, acum vreo două luni, când, iar aşa, mă enervasem de ceva şi un prieten, supărat şi el din cine ştie ce motiv, mi-a spus că s-a săturat să trăiască într-o lume de doi bani, în care, oriîncotro ar întoarce capul, dă numai de cretini şi de idioţi.
Despre muzică vreau să scriu. Am s-o fac pe de o parte ca orice om care o iubeşte aşa, pur şi simplu, fără motiv, iar pe de altă parte ca unul care, într-o vreme, a cântat, chiar dacă nu pentru mult timp, la cajon, toba aceea ca un taburet, pe care te pui cu fundul şi cu palmele baţi în membrana care-ţi vine între picioare. Voiam să-l ajut pe fiul meu, fiindcă plecase bateristul trupei, aşa că, zic eu, muzica nu mi-e tocmai străină.
Numai că aici e-aici, muzica lui şi cea care-mi place mie nu seamănă cu nimic din ceea ce aud la radio sau văd la televizor. Muzicieni din formaţii mari scriu pe internet aceleaşi lucruri, adică despre cum au monopolizat câteva case de discuri şi câteva posturi de radio şi televiziune toată muzica, sau ceea ce numesc oamenii din spatele lor muzică, cum difuzează şi promovează aceleaşi şi aceleaşi vedete de doi bani, cu melodii de unică folosinţă, şi cum tinerii, care nu mai aud altceva, nu varsă o lacrimă şi nu se întristează de moartea lui Chester de la Linkin Park fiindcă nici măcar n-au auzit de el.
Adeseori m-am întrebat cât de vinovaţi sunt cei din spatele afacerii pentru bezna adâncă în care, de câţiva ani, s-a scufundat muzica românească. Cred că nici pe jumătate la fel de vinovaţi ca tinerii care sar doi metri în sus la concertul oricărei fufe, dacă e în chiloţi, fiindcă sunt superficiali, găunoşi şi răsfăţaţi. Şi nici pe sfert cât sunt de vinovaţi părinţii care-i cresc pe aceştia într-o societate bogată, şi, totuşi, într-o lume de doi bani.
Adrian CRÂNGANU