Bat cu capacul stiloului în dinţi şi trag concluzia că e uimitor cum, de câte ori încerc să nu mă gândesc la nimic, mă copleşesc amintirile. De nu ştiu câte ori m-am văzut aievea, la 3 ani, stând în căruţă lângă bunicul dinspre partea mamei, care semăna ca două picături de apă cu Charlie Chaplin, dar de asta mi-am dat seama târziu, când l-am văzut în fotografii, fiindcă eu nu împlinisem 5 ani când a murit. E poate amintirea cea mai dragă, de aia şi ţin minte mustaţa şi degetele crăpate care mi-au îndulcit copilăria, întinzându-mi bomboane de lapte cu un leu cincizeci suta de grame. Mă ţin minte la 12 ani, cu şnurul galben de comandant de detaşament peste cămaşa albă de pionier şi cu diploma şi premiul I strânse la piept. Îmi amintesc perfect prima zi de armată, când ne-au tuns pe toţi chilugi, 600 de oameni, şi cum semănam atât de bine între noi încât eu m-am confundat cu altcineva când mi-am văzut faţa într-o fereastră. Mă văd la Revoluţie, imaginea e atât de clară de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri, îmi simt şi-acum frica în coşul pieptului şi în vârful degetelor şi apoi bucuria, în inimă şi pe urmă în creier, ca şi cum libertatea a fost vinul cel mai bun pe care l-am băut vreodată şi beţia dată de el, cea mai dulce din viaţa mea…
M-a cam luat valul, recunosc. Mă iert, însă, fiindcă de ziua mea am voie să fac orice. Şi chiar am făcut un lucru cu care până acum câteva luni n-am fost sub nicio formă de acord. Imediat după miezul nopţii, în ora la care a început ziua mea şi momentul când m-am apucat de scris, am intrat pe internet, pe Facebook, să văd dacă şi-a amintit cineva de mine, să-mi spună „La mulţi ani!”. Acum sar de la una la alta, dar, tot intrând pe tot felul de site-uri, am dat peste unul unde scria în felul următor: „Ţară de secături, ţară minoră,/ căzută ruşinos la examenul/ de capacitate în faţa Europei./ Aici ne-au adus politicienii ordinari,/ hoţii improvizaţi astăzi în moralişti,/ miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă,/ deputaţii contrabandişti./ Nu ne prăbuşim/ nici de numărul duşmanului,/ nici de armamentul lui,/ boala o avem în suflet,/ e o epidemie înfricoşătoare/ de meningită morală. Octavian Goga, 1916”.
M-am frecat la ochi şi o clipă n-am mai ştiut în ce an suntem. Apoi mi-am amintit şi, ca să fiu sigur, mi-am scos cartea de identitate din portofel şi m-am uitat la anul naşterii. Din păcate, 1962. Sau din fericire? Nu ştiu…
Adrian CRÂNGANU