Nu l-am înțeles atunci, așa cum nu-l înțeleg nici acum, după atâția amar de ani. O vreme mi-am zis că ura oamenii fiindcă el era o stârpitură – mic, crăcănat, roșu la față ca sfecla și ciupit de vărsat, cu ochi bulbucați, mari cât mingile de fotbal și cenușii ca zăpada murdară, cu buze groase ca două cauciucuri de tractor, cu sprâncene ca niște coarne de cerb, cu lighene în loc de urechi și cu o voce care jurai că-i hupa care anunța în hală pauza de masă. Dar nici el, așa pocit și spurcat cum l-am descris, n-ar fi fost în stare să urască într-atât prostiile mele încât să se autodenunțe numai ca să moară cu mine de gât. Canalele puturoase și haznalele în care se ascundea de lumină sufletul lui Nea Popică erau parfum față de lumea pestilențială în care trebuie să trăiești ca să te torni din răzbunare. Sau de frică, depinde. Recunosc că n-am cunoscut-o personal, însă uneori, atunci când televiziunile dau la o parte puțin perdeaua care o ascunde, mai arunc și eu câte-o privire dincolo, în parlament, și pot ghici realitatea din spatele imaginilor. Într-o seară am văzut limpede un salon uriaș, ticsit de suflete cu fețele schimonosite de lipsa singurului drog care le mai poate alina suferințele: puterea. Și banii, dar puterea în primul rând, aia care-i amețește și care-i minte cu nerușinare și pe care o caută, cu privirile rătăcite, pe sub mese, în patru labe, în sertarele goale ale pupitrelor care le țin loc de pernă, în apa din pahar și în aerul pe care-l respiră, în sticluțele cu aghiasmă și-n semnul crucii. Efectele dozei pe care și-au injectat-o acum patru ani sunt pe terminate și iluzia că ei sunt dumnezei începe să se risipească cu fiecare pacient pe care procurorii îl umflă și-l bagă în sala de dezintoxicare și de revenire cu picioarele pe pământ.
Iar aerul din salon era atât de fetid, încărcat de frică, de ură, de cătușe și frustrare, încât răzbătea până la mine, și am stins televizorul. Și dintr-odată m-a apucat un dor nebun de Nea Popică.
Adrian CRÂNGANU