Nu ştiu ce-am crezut atunci, ce-o fi fost în capul meu în urmă cu 25 de ani, de nu m-am clintit din loc. În jurul meu, prietenii mi se scurgeau în toate direcţiile, oricine făcea bani din orice, în afară de mine. Eu m-am încăpăţânat să rămân sărac. N-am vrut nici să vând la sârbi căni de tablă şi sare, electrozi şi hârtie de budă, chibrituri şi chiloţi, şi nici mai târziu să car benzină cu plasa plină de sticle şi după două luni să-mi iau maşină. Şi atunci când s-a terminat şi cu embargoul şi doar sufletele ne mai rămăseseră de vânzare, eu am refuzat, iarăşi, să-l vând pe-al meu. Probabil că ăsta a fost preţul pe care l-am plătit pentru sărăcia mea de atunci. Ăsta, şi convingerea că locul meu e exact aici, nu cu o ţară, dar nici măcar cu un judeţ mai încolo.
Am rămas, cu toate că aş fi putut să plec de nu ştiu câte ori. Am preferat să stau aici, chiar dacă făcusem armata la grăniceri şi cred că nu mi-ar fi fost imposibil să trec graniţa dacă aş fi vrut cu tot dinadinsul. Dar n-am vrut. Am crezut că procedez mai cinstit faţă de mine însumi dacă-i înfrunt pe comunişti în felul meu, naiv dacă stau acum să mă gândesc, decât să fug de ei. Nici măcar n-am făcut-o din curaj, ci pur şi simplu cred că am vrut să văd cât pot întinde coarda în jocul cu ei, fiindcă la vârsta aia prea puţine erau lucrurile pe care le luam în serios. Dar trebuie să recunosc că mi-a ţinut figura.
Pe urmă aş fi putut să plec liber, în fiecare zi, timp de 25 de ani. Am rămas aici, cu toate că aveam rude care se stabiliseră dincolo şi cred că m-ar fi ţinut până mi-aş fi făcut, cumva, un rost. Dar n-am vrut. Am vrut, în schimb, în fiecare dimineaţă şi seară, să-mi îmbrăţişez poporul şi să-mi sărut pe frunte ţara. Acum nu ştiu dacă mai vreau să fac toate astea. Îmi vine să plec. Cum am mai spus, habar n-am unde şi din ce aş trăi, dar ştiu că mi-aş lua cu mine în bocceluţă două cărţi, una cu poezii de Eminescu, şi Constituţia României. Prima, ca să-mi amintesc de ce m-aş întoarce; a doua, ca să nu uit de ce-am plecat.
Adrian CRÂNGANU