Abia după mulţi ani m-am lovit din nou de ea. E un moment despre care mi-a plăcut întotdeauna să vorbesc, pentru că e legat de primul editorial pe care l-am scris. Eram, pe vremea aia, mult mai tânăr, şi infinit mai naiv, dacă ajunsesem să-mi aleg ca subiect războiul din Transnistria, acolo unde, în închipuirea mea, gloanţele separatiştilor muşcau nu doar din carnea Moldovei, ci şi din pieptul meu. Aşa că am scris editorialul, unul înflăcărat, cam cum se scria în România prin 1991, şi-i găsisem şi un titlu de care eram foarte mândru: primul vers din Katyuşa, cântecul de război al nesimţiţilor de ruşi care nu ne lăsau sora în pace. Ştiam eu cum sună versul, dar nu ştiam cum se scrie exact, aşa că vreo trei zile am tot căutat prin piaţă, pe la bişniţarii ruşi, pe cineva să mi-l ortografieze. Redactorul-şef îmi cerea disperat articolul, iar când, în sfârşit, i l-am dus, mi-a zis că până să vin cu el se terminase deja războiul. În cele din urmă mi l-a băgat în ziar, dar cred că numai datorită titlului: Rasţvetali iablani i gruşî.
Nu pot să spun că mai târziu mi-a părut rău că l-am scris, dar, oricum, revolta faţă de ruşi se domolea tot mai mult, pe măsură ce simţeam cum creşte în mine supărarea pe moldoveni. Nu mai ţin minte foarte bine ce s-a întâmplat atunci, dar parcă ne-am pus în genunchi în faţa lor şi i-am implorat să se unească cu noi, iar ei ne-au arătat, de peste Prut, degetul mijlociu ridicat, şi şi-au văzut mai departe de ale lor. Iar eu am scris, într-un alt editorial, că, pentru Moldova, România e curtezanul coate-goale, în timp ca Rusia însemna logodnicul cu buzunarele doldora de bani, de gaze şi de curent. La cât eram de nervos, aş fi putut să scriu şi mai urât, dar mi-era teamă că redactorul-şef n-o să-mi publice articolul. În gând şi-n suflet, însă, i-am făcut pe moldoveni cum mi-a venit la gură.
N-am avut remuşcări nici atunci, dar dacă, prin absurd, s-ar fi rătăcit vreuna prin conştiinţa mea, ea s-ar fi risipit săptămâna trecută, când am văzut-o la televizor pe Maia Sandu, candidata la preşedinţia Moldovei care se zicea că o să ducă ţara spre Occident, cum turuia, în conferinţa de presă, pe ruseşte, fără să scoată un cuvinţel românesc pe gură. Acum, când scriu, nu ştiu rezultatul alegerilor, dar e uşor să mi-l imaginez. Aşa că, chiar şi cu ea câştigătoare, titlul pe care mi l-am ales ar fi fost acelaşi: Dasvidania, Moldova! E cineva care nu înţelege ce-nseamnă? Nu cred…
Adrian CRÂNGANU