Poate vreodată am să scriu mai mult despre fiecare dintre amintirile astea, cum la fel de bine poate n-am s-o fac, dacă am să ajung la concluzia că nu tot ceea ce mă impresionează pe mine interesează şi pe alţii. Nu ştiu, mai văd eu.
Acum aş vrea să mă întorc puţin la acel Decembrie ’89, despre care mi-am schiţat eu o teorie a mea, care, recunosc, nu ştiu câtă legătură are cu realitatea, dar cred că nu e nici cea mai mare gogomănie care s-a spus despre Revoluţie. Lăsând la o parte faptul că eu sunt un idealist prin jocul destinului, fiindcă nu mai departe decât azi am citit că zodia mea umblă prin viaţă cu capul în nori şi că visează cu ochii deschişi, ori că cifrele m-au terorizat cât a fost şcoala de lungă, eu înţelegându-mă mult mai bine cu literele decât cu ele, mi-am permis, totuşi, să cred că Decembrie ’89 n-a venit de la sine, aşa cum m-am amăgit o grămadă de ani, că nu noi am sfâşiat comunismul şi i-am aruncat cenuşa în cele patru zări, ci pur şi simplu Occidentul ne-a strecurat pe sub uşă cheia de la celulă. Nu ştiu dacă teoria asta a mea stă în picioare, dar ea mai spune că mişcarea asta a capitaliştilor a fost făcută cu cap şi dintr-un singur motiv. În imaginaţia mea, am văzut o Europă grasă, cu un burtoi ca al lui Moş Crăciun, încinsă cu o curea gata să pleznească, balonată şi constipată de o supraproducţie pe care n-o mai putea vinde, fiindcă acolo toată lumea avea tot ce-i trebuie. Revoluţia noastră n-a fost, zic eu, decât laxativul care a scos-o la budă.
Nu e tocmai ceea ce se cheamă o analiză economică ce am făcut eu, dar ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme îmi cam dă dreptate. O grămadă de ziarişti, oameni politici şi analişti stau şi se tot miră de ce, în cazul Poloniei, tot Occidentul a sărit de o sută de metri în sus pentru mult mai puţin, iar când a venit vorba de 10 augustul românesc Europa abia dacă a scos un mieunat şi s-a tolănit imediat la loc, la căldurică. Ba mai mult, cred că dacă ne-am răţoi la ea şi i-am spune că vrem să ieşim din Uniune, ar fi în stare să prindă şi şoareci pentru noi. Că după aia ni i-ar vinde tot nouă şi ne-ar zice că e şuncă presată, e altă poveste. Una pe care nu are rost s-o mai spun.
Şi, ca un făcut, în stânga mea, la televizor, se rostogolesc aceleaşi şi aceleaşi imagini cu Piaţa Victoriei, a căror ordine o ştiu deja pe dinafară. Şi-mi dau seama că, în starea în care sunt acum, cel mai bun lucru ar fi să pornesc calculatorul şi să caut „Bastoanele Mareşalului”. Ca să uit de pulanele plutonierului.
Adrian CRÂNGANU