De câteva zile, cercetez pe nerăsuflate documente legate de anii de grele încercări ai Primului Război Mondial. Am notat aproape tot ce-mi relatase bunicul matern despre „Memoria Oituzului”, apoi zeci de alte documente ale glorioasei epopei: jurnale de front, fotografii, hărţi, pagini cu fapte emoţionante trăite în acea vreme, în timpul luptelor.
Nu ştim cum să cinstim memoria eroilor care şi-au dat viaţa pe înălţimile Coşnei şi Cireşoaiei, pe Lesunt şi pe Dealul Stirborului, în Piatra Runciului sau în Valea Caşinului, încorsetată de Munţii Oituzului.
Memoria istoriei a reţinut că în vara şi toamna anului 1917, armatele cotropitoare ale Puterilor Centrale, cele mai puternice ale timpului, care însumau peste 40 de divizii, făceau eforturi furibunde pentru a cuceri întregul teritoriu românesc şi a desfiinţa Statul Român.
În acest cadru se înscriu eroicele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care au dovedit încă o dată că peste voinţa poporului ce-şi apăra dreptul la viaţă şi libertate „nu se poate trece”.
Numele Mărăşeşti este suficient pentru a evoca în conştiinţa poporului român o amintire nepieritoare. Aici, Armata Română a dat, între 6 august şi 3 septembrie 1917, una dintre cele mai crâncene bătălii din istoria sa multimilenară. Intrând în luptă din mişcare, trupele Armatei I Române au reuşit să zdrobească ofensiva Armatei 9 Germane, al cărei comandant declarase cu emfază la plecarea din Bucureşti că „în două săptămâni va fi la Iaşi”.
Ceea ce impresionează este caracterul activ şi dinamismul extraordinar al bătăliei de la Mărăşeşti. Comandantul Corpului I Armată Germană, participant la operaţiunea de la Mărăşeşti, avea toate motivele să consemneze că „Rezistenţa românilor a fost îndârjită şi s-a exprimat prin 61 de contraatacuri în timpul celor 19 zile de luptă”.
Luptele din august au dovedit că românii sunt „adversari redutabili”. „Mărăşeşti a însemnat mormântul iluziilor germane”, consemna generalul Eremia Grigorescu.
Un spirit de dreptate, memoria istoriei, pune în evidenţă cu forţa probatoare a faptelor că bătălia de la Oituz, care s-a desfăşurat între 8 şi 20 august 1917, nu este cu nimic mai prejos decât cele de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Şi aici eroismul nu numai că a avut un caracter de masă, dar s-a exprimat în funcţie de anumite condiţii specifice, pe care şi-au pus amprenta misiunile primite de trupele de toate armele în cadrul unei bătălii în esenţă de apărare, care cerea o rezistenţă deosebită pe poziţii şi deosebite virtuţi, pentru executarea ripostelor ofensive, ca atribut al apărării.
Valea Oituzului a fost din nou martora unei epopei româneşti eroice, ale cărei componente s-au dezvăluit pe măsură ce gruparea de forţe inamică şi-a intensificat şi amplificat eforturile.
În faţa rezistenţei de neînfrânt a trupelor române, invadatorii au fost siliţi să bată în retragere, sau, cum se exprima plastic Constantin Kiriţescu, „Cleştele celor două armate austro-germane, care trebuiau să opereze de-a lungul Trotuşului şi de-a lungul Siretului, zace la pământ cu braţele sfărâmate”.
Ca părţi constitutive ale războiului unităţii şi eliberării naţionale din anii 1916-1918, acţiunile militare desfăşurate în anul 1917, cu deosebire bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, au declanşat toate energiile şi forţele poporului român, exprimate prin voinţa sa neclintită de a învinge în faţa întregului arsenal al maşinii de război a Puterilor Centrale.
Momente de glorie ale luptei poporului român, dusă împotriva celor care au încălcat ca vrăjmaşi spaţiul românesc cu scopul de a ni-l înstrăina, cele trei bătălii au trăsături comune determinate de identitatea de scopuri, de gândirea, doctrina şi arta militară pe baza cărora au fost pregătite, organizate, conduse şi desfăşurate, de comportamentul de excepţie al ostaşilor români.
Aşezaţi în eternitate în Pantheonul neamului, eroii celor trei bătălii pe care le omagiem, punând mai presus patria decât viaţa, au salvat fiinţa neamului, ţara şi stabilitatea românească. A lor a fost izbânda!
Doinel Puiu MĂRGINEANU
