Ion Murgu
Un muzicant în plus în casa săracă a lui Ion Todor Său înseamnă o bucată de pâine mai mult. Aceasta este explicaţia folosirii metodelor aspre de a-l forma ca pe un bun muzicant pe tânăr. Luând exemplu pe înaintaşul – şi totodată contemporanul său – Luţă Ioviţă, Murgu se face repede cunoscut în toate satele. Cântă la diferite manifestaţii – hore, nunţi, nedei, până în anul 1915, când este încorporat şi trimis pe front. Acelaşi talisman nelipsit din buzunarul stâng – clarinetul – l-a însoţit în această conflagraţie mondială. Pe front fiind, de multe ori şi-a înveselit tovarăşii de arme, transpunându-i în atmosfera satului de unde a plecat. Doinele lui au stors şiroaie de lacrimi de la cei care îl înconjurau cu drag, ca unul ce aducea alinare în sufletele lor, gândindu-se cu dor la cei rămaşi acasă, în sărăcie şi mizerie.
Până în anul 1925, cutreieră Deva, Ilia, Dobra, fermecând mulţimile cu sunetele clare şi duioase, alternând clarinetul cu taragotul. Ambele instrumente au rămas nedespărţite, indiferent la ce manifestaţie a fost. Tragerea de la un instrument la altul o făcea cu atâta măiestrie şi armonie legată, încât nu se putea observa că aceeaşi persoană le-a mânuit. Peregrinările lui Murgu prin Ardeal au avut şi o oarecare influenţă asupra activităţii lui de muzicant. Astfel, îşi îmbogăţeşte repertoriul cu melodii ardeleneşti pe care mai târziu, revenind pe meleagurile bănăţene, le popularizează: Pe Mureş şi pe Târnave, Creşti pădure şi te-ndeasă, Peste munţi şi p
este tău, şi multe altele, care au fost cântate în părţile noastre pentru prima oară de Ion Murgu, Săraci cărările mele fiind o melodie adusă la noi de acest muzicant şi cântată cu o deosebită durere, amintindu-i solistului de condiţiile grele în care trăia marea majoritate a populaţiei.
Reîntors pe meleagurile caransebeşene şi, desigur, îmboldit de speranţa că în altă parte va fi mai bine, prin anul 1926 îl găsim cântând în centrul minier Anina, cu doi vestiţi viorişti – Todor Ion Ciolacu şi Todor Maxim. Până prin anul 1935, îşi împarte timpul cântând când în Caransebeş, când la Anina sau Oraviţa, prin restaurante, fie angajat la hore, nunţi ori nedei. Între anii 1935-1938 îşi duce viaţa cântând în diferite restaurante sau la alte ocazii, muncitorilor minieri de pe Valea Jiului (Petroşani, Lupeni, Petrila). În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, a cântat la Arad, Timişoara, Reşiţa şi Oraviţa. La Timişoara a cântat alături de consăteanul său Luţă Ioviţă, în restaurantul ,,Dacia”, iar la Oraviţa alături de un alt vestit muzicant bănăţean de pe plaiurile bozovicene, vioristul Ion Luca Bănăţeanul, care, în anii puterii populare, ajunge ,,Artist emerit”. Datorită măiestriei în interpretare, în scurt timp a fost angajat, tot în această perioadă, la Cazinoul militar din Timişoara. După terminarea războiului, în timp ce
Luţă Ioviţă revine pe meleagurile copilăriei, Ion Murgu îi ia locul la Bucureşti, unde cântă un timp alături de un alt vestit viorist bănăţean, Moise Belmustaţă, pentru ca apoi să fie selecţionat şi angajat în Formaţia de muzică populară a Comitetului de Radio Bucureşti. Aici îl reîntâlneşte, de data aceasta ca dirijor, pe Ion Luca Bănăţeanul.
nstruire a celorlalţi, fiind de un real ajutor dirijorului orchestrei, prin experenţa şi talentul său. În turneele organizate cu această formaţie, Ion Murgu se afirmă ca un desăvârşit interpret, atât la taragot, cât şi la clarinet. Se afirmă şi ca un bun interpret al muzicii populare a naţionalităţilor conlocuitoare de aici. A cântat cu aceeaşi măiestrie doine, doi-uri, brâuri sau poşovăici româneşti, ca şi ceardaşuri maghiare, la taragot, sau lendlerurile şi polcile germane, ori melodii sârbeşti – la clarinet. Acelaşi taragotist care, cu câţiva ani înainte, cânta prin restaurantele de pe Valea Jiului ca să-i distreze pe magnaţii cărbunelui, cânta acum pe scena teatrelor nou-construite, pentru miile de muncitori mineri. Eforturile depuse în anii tinereţii încep însă să lase urme. Deşi sfătuit de medici să-şi întrerupă activitatea pentru un timp, Ion Murgu nu s-a putut dezlipi de taragotul care fermecase atâţia auditori. O boală necruţătoare l-a măcinat pe îndelete, şi, internat la spital în Timişoara, a murit după 10 zile de spitalizare, în martie 1956.
Ştefan ISAC