Mi-e greu, mi-e imposibil să continui să le înşir, şi în plus cred că m-am făcut suficient de bine înţeles şi fără să le mai spun şi pe celelalte, o grămadă. Ne e plină viaţa de ele, mai ales de la 8 la 12 în fiecare seară. După-masa, între 5 şi 7, România nu se mai duce la veceu, ca nu cumva să piardă un minut sau două din dramele lacrimogene de doi bani de la Acces Direct sau să rateze emisiunea lui Măruţă şi să nu-l vadă pe Tudorel făcând ca vaporul, ca porcul ori ca aragazul.
Cam aici a ajuns poporul ăsta. Nu vreau să-l jignesc. Vreau să-l trag de mânecă. Vreau să-l duc în faţa oglinzii, să-l conving să se uite în ea şi să-mi răspundă sincer dacă îi place ce vede. Fiindcă eu, privindu-l din profil, clatin din cap descumpănit.
Mult timp, cred că ani întregi, am încercat să găsesc o scuză, o explicaţie pentru resemnarea şi apoi capitularea românului în faţa prostului-gust. Am descoperit nu una, ci mai multe, uneori am şi scris despre ele, dar întotdeauna am simţit că lipseşte ceva. Bănuiam şi ce, dar niciodată n-am avut atâta curaj încât să-mi închipui măcar proporţiile cutremurului cultural care ne-a lovit şi hidoşenia ruinelor morale între care ne ducem traiul. Asta până săptămâna trecută, când am citit o statistică şi am înlemnit pur şi simplu. Mi-am întipărit cifrele în minte, ca să nu le greşesc atunci când urma să scriu despre ele: 53 la sută dintre români au reuşit să nu citească nicio carte în ultimul an, 21 la sută au citit una sau două, şi doar 26 la sută au citit mai multe.
Şi dintr-odată totul s-a limpezit. Toate raţionamentele mele au prins contururi clare şi am văzut, în radiografia la care mă uitam fără s-o înţeleg, unde se ascunde boala poporului ăsta. Acum ştiu de ce ne uităm la jungla cu şobolani, la bucătarii ăia tupeişti, la soacrele alea cu două clase, la spălătoresele de bude şi de grajduri sau la maimuţoii ăia daţi cu cremă de ghete şi îmbrăcaţi în muieri, ori la Tudorel, care face ca întunericul.
Şi mai ştiu, acum, şi de ce se ofilesc cărţile în biblioteci.
Adrian CRÂNGANU