L-am ascultat, aşadar, pe om cu toată atenţia. M-a întrebat dacă şeful meu e de acord cu fotografia aia şi i-am spus că e, fără doar şi poate, fiindcă, până una-alta, eu sunt şeful pe-aici. Cred că s-a cam enervat de ce i-am zis, pentru că imediat m-a întrebat ce educaţie le fac eu copiilor care văd poza cu un om în toată firea, cu ţigara în gură. Am încercat să-i explic, cu duhul blândeţii, două lucruri. Primul, că tinerii nu-şi citesc ei lecţiile pe care le au de învăţat la şcoală, darmite un ziar sau o carte, iar în al doilea rând eu am explicat o dată, tot într-un editorial, ce e cu poza aia. Cum bănuiam că omul nu l-a citit, i-am zis, pe scurt, că asta e soluţia pe care am găsit-o eu pentru a protesta împotriva celei mai tâmpite legi care s-a dat vreodată în ţara asta, Legea antifumat. I-am spus că sunt atât de supărat pe ea încât, şi dacă aş fi fost nefumător, tot aş fi luat o ţigară în gură, aş fi aprins-o, aş fi tuşit probabil de mi-ar fi ieşit ochii şi mi-aş fi scuipat plămânii, numai ca să fac fotografia aia. Fiindcă aici, din punctul meu de vedere, nu e vorba de fumători şi nefumători, ci de principii. Iar eu m-am simţit şi mă simt discriminat ca pe vremuri un negru în Africa de Sud.
Am vrut să-i mai spun şi altele, dar cititorul meu, atât cât o mai fi după discuţia asta, mi-a zis că face zacuscă şi are vinetele pe foc, şi a închis. I-aş fi povestit, pe scurt, bineînţeles, ca de la om la om, că pe la 35 de ani am învăţat o lecţie. E multă vreme de atunci, dar îmi amintesc perfect că, ţinând cu tot dinadinsul să fac bine cuiva, cred c-am ajuns s-o cam iau niţel razna şi, tot căutând răspuns la întrebările care îmi bântuiau zi şi noapte mintea şi sufletul, am ajuns la o mânăstire. Un călugăr m-a ascultat şi, cum ne plimbam, m-a prins de braţ şi mi-a spus ca, pe viitor, nici măcar să nu mai încerc să fac cuiva bine cu forţa, că uite ce păţesc.
Tot cam aşa ceva am impresia că a încercat să facă şi parlamentul ăsta de doi bani cu Legea antifumat şi mi se pare că face şi guvernul tehnocrat cu care, recunosc, până azi chiar n-am avut nimic, fiindcă am considerat că n-am ce să-i reproşez. Acum, însă, după ce am aflat că ministrul Agriculturii vrea să scumpească alimentele, ca să nu mai cumpărăm în sfânta prostie şi pe urmă să le aruncăm, acum zic, am.
Tot într-o sâmbătă, priveam, şi tot calm, telefonul cum dormea ziua în amiaza mare. Mă gândeam, la fel de calm, cum o să protestez la gogomănia cu scumpirea mâncării şi cred că o să-mi fac o poză, ori cu un sac de cartofi, ori cu un butoi de brânză în dinţi. Mulţumit de soluţia găsită, mi-am adunat lucrurile şi, înainte să plec din redacţie, am strivit, cu gingăşie, ţigara în scrumieră. Şi abia pe drum mi-am dat seama că tocmai scrisesem editorialul cu numărul 400…
Adrian CRÂNGANU