Prof. univ. dr. ing. Nicolae Bogoevici

În cele ce urmează, vom vorbi despre prof. univ. dr. ing. Nicolae Bogoevici, născut în frumoasa localitate a gugulanilor, Vârciorova, în data de 14 mai 1928, la sălaşul părinţilor Ilie (Iliuţă) şi Anciţa, de pe Valea Pleşiului, întro zi de primăvară, când pomii îşi leagă florile, iar pământul hrăneşte din belşug vegetaţia ce îi aparţine, care să-i arate din nou frumuseţea. Vom povesti exact cum am auzit totul din gura domniei-sale, într-o discuţie cum nu se poate mai plăcută şi mai interesantă. De mic copil, îi plăcea foarte mult să audă cântându-se doinele populare, specifice zonei. Reţinea cu uşurinţă atât melodia, cât şi textul, pe care le reproducea Ducăi (Duca este numele de alint al surorii domniei-sale mai mari, Brânduşa), atunci când ea dorea să cânte o doină. Îi plăcea ca în serile frumoase de toamnă să audă de la distanţă doinele cântate cu voce tare şi plăcută de fetele tinere de pe Valea Pleşiului: Marea a lui Bonţâcu, Roza şi, uneori, Duca.

În toamna anului 1935, la vârsta de 7 ani împliniţi, a devenit elev în clasa I la Şcoala primară din Vârciorova, unde, până în clasa a VII-a, i-a avut învăţători pe Daia Turnea Mihai şi pe Geta. Familia stătea la sălaş, iar elevul făcea pe jos drumul de acolo până la şcoală, şi invers. De la dascăli a învăţat să citească cursiv şi să scrie caligrafic, fiind ajutat şi de un foarte bun prieten, mai mare cu patru ani, Constantin Jumanca (Gin Dălescu), care avea şi o bibliotecă personală cu numeroase volume, de la care împrumuta cărţi pe care le citea. Învăţătorul Daia Turnea Mihai era din satul vecin, Bolvaşniţa, şi le controla zilnic caietele, să vadă cum scriu, iar Nicolae primea de fiecare dată nota 10. Într-o zi, colega lui, Gheorghiţa, cea care avea să-i devină soţie, l-a rugat să scrie lecţia şi în caietul ei, ca să primească şi ea nota 10. A acceptat cu plăcere şi, drept recompensă, a primit o pară pe care aceasta o avea la ea.

După mai multe întâmplări cu ghinion pentru Nicolae, începând cu data de 1 octombrie 1942, în urma reuşitei la examenul de admitere, a început cursurile Şcolii Normale din Caransebeş. În primele săptămâni, a fost îmbrăcat ca la Vârciorova, cu cămaşă albă, lungă, cu poale, şi izmene, pe cap purtând o căciulă din blană de miel. Mai târziu, a îmbrăcat pantalonii confecţionaţi de croitorul Măran, dintr-o bucată de stofă primită de la sora sa Brânduşa, iar cămaşa a fost confecţionată de croitoreasa Bia, din Vârciorova, din pânză de fuior în fuior, ţesută de Miţa în războiul casnic, iar spre primăvară a purtat un costum confecţionat tot de Măran, din lăstăviţele de postav din lână, ţesute în furci de mama domniei-sale. Activitatea în clasă era cu totul deosebită faţă de cea de la Şcoala primară din Vârciorova. Aici erau mai mulţi profesori, care se schimbau de la o oră la alta. Îi plăceau Gramatica, Matematica şi Istoria. La Muzică, a încercat să cânte la vioara împrumutată de la învăţătorul Ion Udrea, din Vârciorova, absolvent al aceleiaşi şcoli.

Clasa I de liceu a terminat-o obţinând premiul III. Clasa a II-a a parcurs-o în condiţii cu totul deosebite, diferite faţă de cele din clasa I. Guvernul condus de Mareşalul Ion Antonescu a hotărât ca toate Şcolile normale din ţară să fie militarizate, adică, pe lângă pregătirea profesională de bază, elevii să parcurgă şi o instruire militară, condusă de către ofiţieri de specialitate, astfel că fiecare tânăr a primit o uniformă de culoare albastră (haină, pantaloni şi bască) şi o carabină militară. Erau pregătiţi ca rezervişti pentru comandanţi ai subunităţilor mici (pluton, companie). Această militarizare a durat până la Armistiţiul din 1944, după încetarea războiului între România şi URSS revenindu-se la situaţia normală. Între 1944 şi 1945, când era în clasa a III-a, din cauza luptelor dintre Germania şi URSS, internatul Şcolii Normale a fost evacuat şi folosit pentru cazarea trupelor sovietice, iar elevii au fost mutaţi în cazarma Regimentului 13 (azi, Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă). În acea perioadă, Nicolae se mutase în gazdă la Baba Vlăicoane, unde mai locuia şi colegul domniei-sale, Bujor Sârbu, din Var. În clasa lor s-a introdus în programa de învăţământ şi Limba latină, profesor fiind Iulian Lungu, dascăl de Istorie, cel mai longeviv profesor din generaţia lui, care a decedat pe data de 16 iunie 2011, la vârsta de 95 de ani, şi pe care multe generaţii de elevi l-au avut ca dascăl.

În luna mai 1945, l-a cunoscut pe Trandafir (Firu) Cocârlă, din Turnu Ruieni, care, fiind înscris la Liceul „Traian Doda”, cursuri fără frecvenţă, a venit la Caransebeş să-şi susţină examenele, fiind cazat tot la Baba Vlăicoane. Nicolae îşi aduce aminte că l-a învăţat să joace şah pe Firu. În luna iunie a aceluiaşi an, au efectuat două săptămâni de practică la ferma şcolii, Nicolae fiind pus să păzească turma de circa 15-20 de porci a acesteia.

În luna august 1945, s-a căsătorit cu fosta colegă din clasele primare, Gheorghiţa, ceea ce a pus sub semnul întrebării continuarea studiilor. Urma să treacă în clasa a IV-a (1945-1946) şi era ferm hotărât să încheie astfel Ciclul inferior, dar, copleşit de teama că, fiind căsătorit, nu va mai fi primit la şcoală în caz că se afla acest lucru, a încercat transferul la o altă unitate de învăţământ, mai îndepărtată, aceasta fiind Şcoala Normală din Timişoara, de pe str. Pestalozzi. Aflând că transferul trebuie aprobat de către Ministerul Învăţământului, pentru a-l obţine, s-a deplasat de două ori la Bucureşti, trecând prin mai multe momente dificile, dat fiind că era în timpul războiului şi mijloacele de transport pe calea ferată erau afectate. Având aprobarea Ministerului, a ridicat dosarul de la Şcoala Normală din Caransebeş şi l-a depus la Şcoala Normală din Timişoara. Aici, surpriză: din lipsă de locuri, nu a fost înscris. Până la urmă, s-a întors la Caransebeş, la Şcoala Normală, unde a fost reprimit, pentru a continua clasa a IV-a. A parcurs-o pe aceasta fără probleme deosebite.

A locuit, în continuare, în oraş, la Baba Vlăicoane, împreună cu colegul de clasă Bujor Sârbu şi cu Trandafir Cocârlă. Se deplasa sâmbăta, la intervale de două-trei săptămâni, la Vârciorova, pe picioare, pentru a sta lângă părinţi şi lângă soţia Gheorghiţa. Într-o zi de târg la Caransebeş, Gheorghiţa a venit la oraş şi l-a vizitat la Baba Vlăicoane, unde locuia cu cei doi prieteni, loc unde tânăra a fost prezentată ca fiind o „văruică” a lui, ceea ce ei au crezut. De-abia mai târziu au aflat adevărul, că era soţia domniei-sale, făcând glume pe această temă. Acest adevăr l-au aflat de la Niţă din Ruieni, fratele lui Firu, care în primăvara anului 1946 a fost la Vârciorova cu căruţa ca să vândă cucuruz şi unde Nicolae s-a întâlnit întâmplător cu el, aproape de casa soacrei sale. (Va urma)

Ştefan ISAC