Adrian CRÂNGANU
Judecând după felul în care se mişcă acum lucrurile, probabil că puţini oameni se mai uită la filmele lui Charlie Chaplin. Şi, totuşi, aşa cum există cărţi mari, sau tablouri ori opere care nu vor muri nici peste o mie de ani, tot aşa e şi cu filmele lui Charlot: întotdeauna se va vorbi despre ele. Pentru că Chaplin a fost genial în simplitatea lui. Mare parte din ele le-am văzut când eram copil şi le-am revăzut în tinereţe, nu le mai ţin minte acum pe toate, dar ştiu că întipărite în memorie mi-au rămas trei: ,,Dictatorul”, ,,Goana după aur” şi ,,Timpuri noi”. Fiecare dintre ele are secvenţe antologice – joaca lui Hitler cu Globul pământesc, gheata fiartă şi aşezată pe farfurie pe care Chaplin o mănâncă cu poftă, iar apoi suge cuiele ca pe nişte oase, ori omul-robot care, în timp ce strânge cu cheia fixă tot felul de angrenaje care-i vin pe bandă, trebuie să mănânce de la supă până la desert şi, bineînţeles, maşina care-l hrăneşte automat se dereglează şi-i umple urechea de fasole. Cred eu că, la fel ca Jules Verne la vremea lui, şi Chaplin a anticipat. A prevăzut apariţia maşinăriei umane.
Nu aş fi făcut un caz din atâta lucru, dacă ceea ce mi s-a întâmplat ar fi fost o chestie singulară şi izolată. Din păcate nu a fost deloc aşa, am mai păţit-o de nenumărate ori şi, pe deasupra, am auzit că şi alţii au fost în exact aceeaşi situaţie ca şi mine. Adică, mi-a picat netul. Momentul a fost teribil de nepotrivit, fiindcă era în 30 decembrie după-masă. Am dat telefon şi am anunţat, sesizarea a fost înregistrată, iar eu asigurat că în cel mai scurt timp defecţiunea va fi remediată. Sufletul! A doua zi, 31 decembrie, ultima zi din an, am telefonat de şase ori până la amiază. De fiecare dată, tot mai sceptic. Şi tot mai nervos, trebuie să recunosc. Toate rugăminţile mele, toate argumentele cum că sunt ziarist, să mă-nţeleagă că trebuie să primesc şi să trimit mailuri, au fost zadarnice. Nici gluma că porumbeii călători mi-au zburat şi că mi s-au terminat şi lemnele pentru semnalele cu fum n-a avut mai mult succes. Parcă vorbeam cu pereţii. Numai de-al dracului le-am spus că-i dau în judecată şi le cer un miliard de lei noi daune. Niciun efect. Politicoşi sau politicoase, bărbaţii sau femeile cu care cred că am vorbit îmi răspundeau invariabil că da, sesizarea mea există şi că în cel mai scurt timp defecţiunea va fi remediată. Acum, am impresia că, şi dacă-i înjuram ca la uşa cortului, ei tot aceleaşi lucruri mi le-ar fi spus, şi tot la fel de politicos şi imperturbabil ar fi făcut-o. Parcă ascultam o bandă care intra în funcţiune exact în clipa în care eu îmi terminam replica.
În cele din urmă, după câteva capcane întinse cu iscusinţă, cred eu, am ajuns la concluzia că interlocutorii mei, sau interlocutoarele, nu erau nişte înregistrări, ci, din păcate pentru ei, oameni în carne şi oase. În fine, ca să n-o mai lungesc, la un moment dat l-am întrebat pe unul dintre androizi, care mi s-a părut un pic mai destupat la minte (şi asta a fost una dintre capcane!), dacă să mă bazez pe ei sau să-l chem mai bine pe prietenul meu Claudiu, care lucrează la firma lor şi care m-a mai ajutat de câteva ori, să mă rezolve. După cum se vede, până la urmă articolul a apărut în ziar. Mulţumesc, Claudiu!
