Ruschiţa, sub albul decolteurilor marmurei



Dacă în trecut prin preajma localităţii Rusca Montană şerpuiau câteva drumuri de importanţă economică, vizitatorul dornic de a cunoaşte obârşia artei tradiţionale locale străbate astăzi drumul marmurei, care leagă dealurile Ruschiţei cu ale pădurenilor din judeţul Hunedoara şi oraşul Simeria, unde marmura este prelucrată, luând alte drumuri, în ţară sau în străinătate.
Marmura de Ruschiţa devine de acum o răsfăţată a mângâierii şi trudei omului, dar şi un produs scump contemporan. Marmura porneşte în lume de aici, din străvechea aşezare de la poalele Munţilor Poiana Ruscăi, unde mai multe firme mici au luat fiinţă în ultimul timp.
Datorită proprietarilor acestor firme, Marmura de Ruschiţa primeşte frumuseţe şi funcţionalitate, iar industria modernă se împleteşte cu îndeletnicirea multiseculară a cioplitului acestei roci nobile.
Meseria de pietrari cioplitori este puternic implantată aici, de la începutul secolului al XIX-lea, şi constituie până în zilele noastre ocupaţia de bază a multor locuitori.
În ultimii ani, Cariera a progresat mult. La dobândirea rezultatelor remarcabile a contribuit în primul rând aplicarea măsurilor din programul de modernizare, introducerea metodelor noi de exploatare, introducerea tot mai frecventă a unor maşini şi utilaje moderne. Dar la eforturile materiale şi financiare s-a adăugat, de fiecare dată, acel factor esenţial, hotărâtor, adică omul.
Dacă drumeţul îndrăgostit de natură rămâne uimit de feerica frumuseţe a pereţilor de marmură, mineralogii se străduiesc să tălmăcească tainele legilor cristalizării din înfăţişarea lor neasemuit de variată. Şi cred că oamenii, când au început să-şi dureze aşezările, au măsurat Universul cu măsura visului lor. Aceste vise le-au turnat în piatră, ca să le poată dărui statornicie.
Complexitatea condiţiilor fizico-geografice ale Văii Rusca, situată într-o regiune de un pitoresc deosebit, conferă zonei un plus de atractivitate pentru cei care îndrăgesc drumeţia şi caută relaxare în mijlocul acestor munţi domoli, şi totodată sălbatici. De altfel, Munţii Poiana Ruscăi constituie puntea de legătură între frumuseţea sălbatică a Retezatului, Muntelui Mic, şi blândeţea munţilor de dincolo de Mureş.
Rusca Montană şi Ruschiţa, aceste minunate aşezări din Munţii Poiana Ruscă, reprezintă probabil una dintre cele mai tulburătoare zone din ţară, îmbinând superb elementele de esenţă tare ale naturii: pământ, marmură, fier şi lemn. Peste toate acestea se aşterne lin căldura diafană a existenţei oamenilor.
Poienile însorite, culmile împădurite şi văile stâncoase, înguste sau largi, cu pante line, te îmbie să admiri frumuseţea peisajului. Zona aparţine judeţului Caraş-Severin şi este situată pe versantul sud-estic al Masivului muntos Poiana Ruscă, desfăşurându-se de sub Vârful Padeş (1.380 m), până în Valea Bistrei.
În partea centrală şi sudică, cu deosebire în adâncime, exploatarea a descoperit zone considerabile de marmură roz, adesea vârstată de intercalaţii lenticulare subţiri ondulate, vineţii-verzui sau verzui-negricioase. Marmura roz apare şi în versantul de pe malul stâng al Pârâului cu Raci, indicând prelungirea bancului roz spre Est.
Marmura de Ruschiţa are calităţi superioare Marmurei de Carrara (Italia). Este mai dură şi mai rezistentă la intemperii, fiind o marmură de exterior. Marmura de Carrara este mai moale şi nu rezistă intemperiilor.
Numeroase clădiri publice, sedii bancare şi vile din Viena, Budapesta etc. au fost decorate cu plăci şi ornamente din Marmură de Ruschiţa. În anul 1912, Marmura de Ruschiţa a fost exportată în 12 ţări ale Europei.
În 1937, avea loc la Paris o Expoziţie internaţională a marmurei, unde Marmura de Ruschiţa îşi găsea adevărata valoare şi un loc de frunte în lume datorită calităţii şi durităţii ei.
E, aici, o nesfârşită întindere de stâncă albă, zeitate ocrotitoare a acestui colţ de lume în afara lumii, unde albul pare mai alb, iar vraja lumii şi a clipei mai adâncă. Pe aceste meleaguri ale supremei frumuseţi, unde muntele se uneşte cu zarea, unde pădurea îmbrăţişează stânca albă, singurele semne, singurele repere ale mişcării omului sunt potecile de pământ sau piatră, precum şi drumul pietruit ce urcă în serpentine. Toate aceste poteci, ca şi drumul pe care astăzi urcă sau coboară maşinile grele, se întretaie cu răscrucile existenţei mereu înecate de tufişuri dese ca peria.
Furat de acest fluid imperceptibil, de această emoţie vie, când fiecare secundă este o lungă fericire, pentru moment această stare de vis se spulberă, supunându-te unei probe de verificare a faptului că exişti.
Acest sentiment, de o extraordinară exaltare, nu este decât o detaşare de existenţă, o contopire înfiorătoare între sublim şi straniu, iar în jur iradiere divină.
Liniştea este dintr-odată deranjată de zgomotul maşinilor şi utilajelor ce dau o luptă pieptişă cu peretele orizontal sau vertical al stâncii nesfârşite.
Blocuri mari paralelipipedice, în greutate de zeci de tone, pornesc continuu la vale, spre a fi expediate beneficiarilor. Aceasta este Ruschiţa.
Doinel PUIU-MĂRGINEANU

Lasă un comentariu