A trebuit să mă gândesc foarte bine până am ajuns să-mi înţeleg greşeala, şi mi-a luat şi mai multă vreme până să o şi recunosc. Nu mai ţin minte exact când s-a întâmplat, nici ce anume mi-a dat brânci înapoi în timp, dar, dacă tot o pornisem pe drumul acela, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-mi amintesc cum eram eu la vârsta lor. Treaptă cu treaptă, am coborât pe scara anilor şi nu m-am oprit decât atunci când am ajuns la mijlocul ei. M-am străduit să uit de unde veneam şi mi-am golit mintea de orice gând care nu avea legătură cu tinereţea. Dintr-odată m-am simţit liber cum nu mai fusesem de foarte multă vreme, şi senin m-am simţit, şi fără griji pentru ce-am să fac a doua zi la serviciu, şi fără obligaţii, ca să nu mai vorbesc de răspunderi. Şi mi-am adus aminte că la vârsta pe care, cu numai câteva minute înainte, o condamnasem, nici eu n-aveam nici cea mai mică idee cine mă conducea. La anii la care mă oprisem în mintea mea, undeva în jur de 25, nu eram în stare nici măcar să fac diferenţa între Guvern şi Marea Adunare Naţională, cum era pe vremea aceea. Habar n-aveam nici cine era primar, nici cine era prim-secretarul organizaţiei judeţene de partid. Sunt sigur că dacă, în 15 decembrie 1989, m-ar fi întrebat cineva cum îl cheamă pe primul-ministru, aş fi ridicat din umeri şi i-aş fi întors spatele. Nu de spiritul de frondă era vorba în neştiinţa mea, ci de o lehamite, de altfel greu de înţeles la vârsta aceea, faţă de tot ceea ce însemna autoritate, de la primul până la ultimul politruc. Nu mă interesa nimic şi habar n-aveam de nimeni, cu excepţia lui Ceauşescu. Doar lui îi ştiam căruţa de funcţii cu care se împopoţonase, şi pentru vârsta mea de atunci asta mi se părea arhisuficient.
Şi-au mai fost multe alte lucruri pe care le-am înţeles pe acea scară, dar m-am oprit la cel pentru care i-am condamnat cel mai tare pe tineri. Viaţa paralelă cu realitatea pe care îi acuzam că o duc avea în ochii mei legătură – dar n-aş putea să spun de ce – cu indiferenţa lor faţă de tot ce înseamnă politică. Acum, abia acum, după ce-au ieşit în stradă cu zecile de mii, îi înţeleg cu adevărat. Fiindcă dacă mie nu mi-a păsat, pe vremea mea, de comuniştii pentru care Dumnezeu nu exista, nici pe ei n-are cum să-i intereseze o clasă politică care nu-i merită şi un parlament care până şi la Dumnezeu se uită de sus.
Adrian CRÂNGANU