Get Adobe Flash player

Ploaia, invocată altădată în satele bănăţene

Vizualizari: 74


Altădată, credinţele românilor erau acelea de atragere a ploii în timp de mare secetă, prin intermediul unei mijlociri efectuate de femei sau fetiţe, care dansau şi cântau sub jetul de apă aruncat de săteni asupra acestora. E vorba de Paparude, sau Paparugi la bănăţeni, ori a unui simulacru umano-eroic şi divin – Caloianul pentru celelalte regiuni.
Dar aceste funcţii, învederate de rostul atragerii ploii prin intermediul acestor personaje, pentru cei de astăzi sunt secundare, consecvente, şi nu cauzale. Mai degrabă credem că, moştenite din cele mai vechi timpuri (şi extrem de răspândite), practicile ceremoniale ale Paparudei şi Caloianului provin dintr-o ritualistică mai bogată şi dintr-un complex de credinţe consacrate unei divinităţi urano-acvatice, fertilizatoare.
Dacă ne gândim la Gebeleizis, zeitatea în care dacii trăgeau cu arcul ţintind văzduhul, cum ne spune istoricul Herodot, sau dacă ne gândim că aceiaşi strămoşi ai noştri trimiteau soli lui Zamolxis pentru a duce în lumea de dincolo doleanţele lor pământene, atunci invocarea ploii prin intermediul Paparudei şi Caloianului evocă în mod direct produsele şi derivatele culturale ale unor asemenea credinţe şi rituri traco-dace.
„Lugă, lugă/ Papa-lugă/ Ieşi din a ta glugă/ Suie-n sus la rugă/ Seceta să fugă”, spune un text, sau în Banat: „Păpărugă, rugă/ Vină de mă udă/ Să ploaie-n grădină/ Cu găleata plină/ Cu ploaie curată/ De la Dumnezeu lăsată”.
Atât Paparuda cât şi Caloianul, ambele datini folclorice, au în comun acelaşi subiect: necesitatea revărsării ploii în scopul rodniciei pământului. Toate au intrat treptat în derizoriu şi desuetudine, prin practicarea lor de către copii. Rar mai apar, ici, colo, prin Banat sau în celelalte regiuni, aceste obiceiuri.
Caracterul sacral al acestor practici, chiar dacă se mai menţine încă prin unele sate, evident sunt sub îndrumarea sobră şi stricta supraveghere a unor femei în vârstă.
Jocul Paparudelor se improvizează oricând anotimpul, devenind secetos, o impune. Se alege însă mai ales ziua de joi, şi în textul cântecului se cere de altfel: „De joi până joi/ Să dea nouă ploi”.
După cum observa şi poetul George Coşbuc, încă în vremea sa, joia era o zi „Sfântă”, mai ales a treia sau a cincea joi după Paşte. Încălcarea restricţiei de a lucra în această zi de către femei va atrage trăsnete şi fulgere (furtună), revărsări de ape ori secetă; altfel spus, tulburări atmosferice.
Joia, deci, ziua lui Apollo (Joe) sau Zeus, pune femeia faţă în faţă cu fenomenul fertilizator al precipitaţiilor şi cu responsabilitatea faţă de fecunditatea agrară.
Paparudele, sau fetele care realizează ritul, amintesc de nevoia ploii fertilizatoare. Actul lor materializează rolul culturii de a fi vehicul şi instrument de reglare şi intervenţie între evenimentele şi principiile naturale ale existenţei.
Doinel PUIU MĂRGINEANU

Traducere
Ultimele articole