Cu el am vorbit la telefon atât de mult. De fapt, ce s-a-ntâmplat? După ce eu i-am spus, în câteva minute, ceva legat de un articol pe care aveam de gând să-l scriu şi aveam nevoie de nişte lămuriri de la el, l-am auzit zicând, parcă cu jumătate de gură, că a doua zi urma să primească de la editură ultima carte pe care o scrisese. M-am bucurat pentru el tot aşa cum m-aş fi bucurat dacă aş fi reuşit eu să scot un volum, fiindcă e, poate, cea mai mare satisfacţie care ne-a mai rămas la vârsta noastră.
După ce i-a mai venit, parcă, inima la loc, m-a întrebat dacă ştiam a cui ar fi trebuit să fie ziua în 6 octombrie. Spre ruşinea mea, nu mi-a trecut prin minte niciun nume, cu toate că bănuiam că răspunsul mi-e la îndemână. Mi-a spus el că despre Mircea Cavadia e vorba. Mi-e greu să-nţeleg cum am putut să uit, cu atât mai mult cu cât din clipa în care l-am cunoscut, acum 27 de ani, am început să nu mai cred în zodii. El se născuse cu o zi după mine, aşadar eram amândoi Balanţe, dar era cu 12 ani mai bătrân, ceea ce înseamnă că în zodiacul chinezesc eram Tigri. N-am întâlnit însă niciodată doi oameni care să se deosebească mai mult, nici dacă el ar fi fost alb şi eu negru.
Prietenul meu însă altceva voia să scoată în evidenţă: că mor scriitorii, şi alţii nu se mai nasc. Mi i-a numărat pe degete pe cei care-au mai rămas şi a tras concluzia, îngrijorat, că în afară de el şi de mine toţi ceilalţi arată cum nu se poate mai rău. Am înţeles unde bate şi i-am mărturisit că de vreo trei ani şi mai bine n-am mai scris un cuvânt măcar la cartea pe care am pus-o deoparte la pagina 36, cred. Nu m-am scuzat, doar i-am explicat că mi-am luat adio de la proză, cel puţin până ies la pensie, pentru că nu întrevăd nicio posibilitate să mă retrag undeva într-un post călduţ, în care să nu fac nimic, iar noaptea să pot să-mi scriu cărţile. Ca să fac aşa ceva, trebuie să trag uşile sufletului după mine şi să mă cuibăresc în singurătate, apoi să sting lumina din jurul meu, să aprind o lumânare numai de mine văzută şi să recitesc ce-am scris până la pagina 36, dacă-mi amintesc eu bine. Şi nu cred că am vreo şansă, aşa cum n-a avut nici Mircea Cavadia.
Despre toate astea am vorbit cu prietenul meu vreo oră. După ce am închis, mi-am amintit că despre prima lui carte am spus, atunci când şi-a lansat-o, că, lucrând atâta vreme cu el în birou, i-am citit-o încă înainte de a o scrie. Cât despre cea de acum, aş zice că, ros de invidie, sper că am să m-apuc şi eu de pagina 37, sau unde-oi fi rămas în urmă cu vreo trei ani.
Adrian CRÂNGANU