Mi-e dor…


Într-o seară în care căldura m-a doborât de tot şi şedeam, moale, pe pat, cu picioarele încrucişate şi mâinile sub cap, şi-mi era prea lene până şi să mă întind după pachetul de ţigări, am mutat canalul, fiindcă pe cel pe care mă uitasem până atunci se transmitea un meci mai leşinat chiar şi decât mine. Am nimerit pe unul pe care era un film vechi, dar n-aş putea să spun dacă cu Gary Cooper sau cu James Stewart, şi-am continuat să privesc, dar de fapt cred că mă uitam prin televizor. Poate căldura să mă fi zăpăcit în aşa hal, ori poate de vină au fost imaginile alb-negru, dar m-au apucat nişte doruri de care nu mă credeam în stare.

Mi s-a făcut dor de vremurile când, după câte un film cu John Wayne, vreo trei zile toţi mucoşii din bloc vorbeam numai în „americană”. Sau cel puţin aşa ne închipuiam noi. Scoteam un fel de lătrături din care şi normal că nimeni nu înţelegea absolut nimic, dar după aia atâta ne strâmbam gurile, arătam cu ochii şi dădeam din mâini, că până la urmă pricepeau cu toţii că noaptea trecută lui Dani îi şterpeliseră hoţii vreo 300 de vite şi indienii 100 de cai, şi că musai trebuie să mergem după ei să-i împuşcăm pe toţi şi să i le dăm înapoi băiatului, ori că trebuie să punem fiecare câte un leu ca să ne cumpărăm o minge care să şi sară, fiindcă pe cea veche ne-o spărsese baba Axente, cotoroanţa blocului, cu foarfeca.

Mi s-a făcut dor şi de zilele când eram atât de proşti încât, după ce ne rupeam picioarele şi ne juleam genunchii la fotbal, comentam, stând pe câte-o bordură, ce fain ar fi fost ca şi echipa blocului nostru să aibă în poartă o gorilă, ori chiar un tigru, cum au avut Uruguayul şi Paraguayul la Campionatul Mondial din 1966. Puteam chiar să jurăm că tigrul şi halise vreo doi-trei jucători, fiindcă şi taţii noştri îşi dăduseră cuvântul de onoare că aşa au stat lucrurile în Anglia.

Mi s-a făcut dintr-odată dor şi de timpurile când puiul de ţigan din blocul vecin îşi întorcea pleoapele pe dos şi fugea după fetiţele din blocul nostru, care ţipau ca proastele şi de care nouă nu ne păsa pe vremea aia nici cât negru sub unghie, iar dacă cumva ne trezeau interesul, el se manifesta sub forma unei piedici puse într-o doară, ca să poată ţigănuşul să le-ajungă din urmă.

Mi s-a făcut dor şi de cei câţiva ani care au urmat, atunci când am început să le chemăm pe fetiţele proaste pe la chefuri şi, cum numai Dani, cel cu vitele şi caii şterpeliţi, avea un „Majak” cât un autobuz şi taică-su nu voia în ruptul capului să-l lase să lipsească noaptea de acasă, băieţii mai mari mă băgau pe mine la înaintare, să-l conving pe nea Gheorghe să ne dea magnetofonul. Ziceau că am mutră de băiat bun şi nea Gheorghe credea la fel, fiindcă până la urmă îl înduplecam întotdeauna. Şi chefurile erau cu atât mai ale dracului cu cât munca de convingere fusese mai grea. Fiindcă eu nu eram băiatul chiar atât de bun. Aveam doar mutră.

Şi mi s-a mai făcut dor de vremurile când mamele îşi creşteau copiii mai cu câte-o palmă, mai cu câte-o joardă, nu cu sute de euro şi prin corespondenţă, ca acum.

Mi-e dor de timpurile când, dacă aş fi citit ce-am scris acum şi m-ar fi lovit nostalgia, aş fi zis că-mi şterg o lacrimă imaginară, fiindcă cuvântul virtual încă nu se inventase. Când ne măsurăm vieţile în sentimente, nu în megabiţi. Mi-e dor de vremurile când ştiam să ne fie dor.

Adrian CRÂNGANU