Zilele trecute m-am întâlnit cu o cunoştinţă, cineva care citeşte ziarul încă de la primul număr şi care, atât cât i-a stat în puteri, m-a sprijinit, mai ales la început, când – de ce să nu recunosc – aveam mare nevoie de aşa ceva. E un om de a cărui părere mi-am zis că merită să ţin cont, indiferent care era ea. Mi-a spus că e perfect de acord cu ceea ce am scris în editorialul de-acum vreo lună, acela în care îmi vărsam năduful pe Facebook şi pe obiceiul de a-ţi dezbrăca sufletul, până rămâne doar în chiloţi, în văzul tuturor. Ca şi mine, şi el e un pudic în privinţa asta.

Am continuat editorialul acolo, în mijlocul străzii, cu ceea ce nu am putut să scriu atunci, pentru că ar fi ieşit prea lung, şi i-am explicat de unde cred eu că pleacă tot răul, sau ceea ce consider că nu e tocmai bine. Iar eu zic că totul se datorează părerii mult prea bune pe care tinerii o au despre propria persoană. Scriu trei rânduri pe Facebook şi deja se cred un fel de reporteri. Scriu zece rânduri şi îşi imaginează că au ajuns prozatori. De la 15 rânduri în sus sunt eseişti, iar dacă reuşesc să treacă de 30, se consideră filosofi şi gânditori profunzi. Cu fiecare cuvânt aşternut acolo capătă mai mult curaj şi încredere. Numai că lucrurile nu stau chiar aşa cum cred ei. Sau poate că la şcoală nu le-a spus nimeni că, până la a ajunge să ştii să scrii, trebuie mai întâi să înveţi să citeşti.

Asta i-am explicat acolo, pe stradă, omului cu care spuneam că m-am întâlnit. Probabil că din bun-simţ nu a vrut să mă contrazică, dar şi-a mângâiat obrazul cu o palmă incredibil de mare, de aspră şi de bătătorită de muncă, pe care nu i-aş fi bănuit-o niciodată, şi mi-a spus, moale, că din cunoştinţele lui, din ceea ce a auzit de pe la alţii, tineretul a început să se apropie tot mai mult de cultură şi să se îndepărteze de tot ceea ce înseamnă materialism, iar ăsta e un semn cum nu se poate mai bun.

Şi eu am auzit ceva asemănător. Cineva mi-a povestit, acum câţiva ani, că a fost la Paris sau la Barcelona, nu-mi amintesc exact unde, în orice caz într-un oraş unde cultura nu e un cuvânt golit de sens, şi acolo a văzut pe bănci, într-un parc, cărţi subţirele, de poezie. Care cum venea, se aşeza, o răsfoia sau citea din ea, iar când pleca o lăsa acolo unde o găsise, pentru ca şi altul să se bucure de ea. Şi nimeni nu a luat vreo carte să o bage în plasă, în geantă sau în buzunar. Nici gând de aşa ceva. Le aşezau, cu grijă şi cu respect, la locurile lor, ca pe nişte icoane, aşa i s-a părut celui care mi-a spus povestea, şi care, până când a cotit pe altă stradă, s-a tot uitat în urmă ca să fie sigur că nu visează.

Asta nu i-am spus-o, dar întâmplarea mi-a venit în minte în timp ce vorbeam cu el. I-am spus în schimb că poate sunt eu sceptic sau chiar pesimist, dar după cum merg lucrurile la noi nu văd cum ar putea să se schimbe ceva în bine. Şi-a mângâiat iarăşi obrazul cu mâna aceea incredibil de mare, de aspră şi de bătătorită, pe care nu i-aş fi bănuit-o niciodată, şi mi-am imaginat cu câtă blândeţe ar mângâia şi ar întoarce paginile unei cărţi degetele acelea groase. Şi cu câtă delicateţe ar aşeza cartea pe o bancă, într-un parc. La Paris sau la Barcelona, nu mai ţin minte exact unde…