Următorul eveniment din viaţa pictorului Leon Biju a fost călătoria în Egipt. Plecat pentru două săptămâni, la începutul anului 1929, a rămas în ţara piramidelor până în toamna târzie a anului 1933. Alexandria, Cairo, Laxor, Assuan şi Karthoum, în Sudan, au fost principalele popasuri, dar n-au fost ocolite nici măruntele sate de pe malurile Nilului. L-au încântat atât vestigiile istorice, cât şi felahii, copiii şi mai ales femeile locului, pe care le-a pictat în fel şi chip. Cu rodul muncii sale s-a întors în ţară şi, în februarie 1934, a deschis la Sala ,,Dalles”, din Bucureşti, o mare şi surprinzătoare expoziţie. A prezentat atunci publicului 146 de picturi şi peste 100 de desene. ,,Din Egipt, domnul Biju ne aduce o temă cu totul nouă în arta română şi chiar un om nou… Este seriozitate şi melancolie în imaginea pe care ne-o dă artistul despre Egipt… Capetele de femei, atât de bine şi de just observate, mai multe peisaje mici, având ca fond un cer adânc, încărcat de poezia nopţii, peisagii în care se văd străzi de sat, clădiri în ruină, sunt lucrări cu totul remarcabile, ca şi anume vederi de pe Nil, în care apa grea, albastră, apare printre pânzele bărcilor…”. De altfel, ,,e un caz curios cazul acestui pictor, în fond un romantic dublat de un colorist… Sub cerul de un albastru greu, cu lumina tristă, cu o transparenţă a culorilor ce nu e şi a luminii, pictorul a resuscitat în noi amintirea epocii de aur şi purpură, lacrimi şi sânge din Valea Nilului… Opera d-sale este o lecţie de înaltă inspiraţie, de îndârjită disciplină. Dar cea mai importantă calitate mi se pare că este tonalitatea sentimentului ce cuprinde uimitor diversele obiecte ale tabloului. E aceasta o cucerire care trece dincolo de meşteşug, trece dincolo de pictor, de omul breslei…”, scria Francisc Şirato.

Leon Biju era pe val, expoziţia ,,Egiptul” adusese ceva nou în pictura românească, publicul şi critica de artă îl apreciau. Dar el nu era pictorul care să se lase ameţit de gustul dulce al succesului. Căuta, dorea iarăşi altceva. Aşa ajunge în perioada 1934-1936 în Bulgaria, în Dobrogea românească şi bulgărească. Cu lucrările executate pe unde a umblat, a deschis în Sala ,,Mozart”, din Bucureşti, în mai 1936, o nouă expoziţie. A expus 59 de tablouri. ,,Silistra, Turtucaia şi mai ales Balcicul sunt nenumărate şi inepuizabile pretexte de interpretare plastică… Pictorul, în cel mai bun înţeles al cuvântului, se înscrie printre cei mai personali evocatori ai Dobrogei noastre artistice. Fiecare cadru cuprinde o altă nuanţă dominantă, gradată ritmic, după atmosfera pe care o înfăţişează…”, nota H. Blazian. Îl încântă şi impresionează ,,cele câteva tipuri de turcoaice cu chipul lor resemnat, ca sub semnul unei fatalităţi, acele minarete ce se înalţă albe şi solitare peste vârful unor case mărunte, ruinate de vremuri şi cu balcoane de lemn…, gospodăriile bulgarilor din Drenkovo, Plovdiv…, uliţele bătute de soare, dar mai ales hanurile din Silistra şi târgurile aglomerate de căruţe dobrogene…”, scria N.I. Lazăr.

A fost cea de-a treia expoziţie personală şi ultima a lui Leon Biju. După aceasta, pictorul s-a limitat la expoziţiile ,,Tinerimii Artistice” şi saloanele oficiale ale vremii. De altfel, a venit războiul, urmat de celelalte evenimente care au marcat viaţa ţării şi a oamenilor. A mai fost remarcat de critica de artă la expoziţia ,,Tinerimii Artistice” din 1942 şi la Salonul Oficial din 1947. Etichetat apoi şi stigmatizat ca legionar, dar şi înaintat mult în vârstă, Leon Biju a dus o viaţă ştearsă şi a fost evitat de mai toţi. Pentru a trăi, a pictat ,,funţionăreşte, fără nicio emoţie, o veche reuşită comercială: flori…”, scria Tudor Octavian, şi uneori ţigănci cu un sân dezvelit. Ultima manifestare publică în care îi semnalăm prezenţa este o Interregională, din 1957, de la Bucureşti, când Ministerul de Externe i-a cumpărat o lucrare. Apoi… nimic.

A murit ca un proscris, la 16 februarie 1970, la Bucureşti, şi a fost înmormântat în Cimitirul Belu.

Pagină realizată de Ştefan ISAC