Get Adobe Flash player

La 100 de ani, Zoia Popa, de la Borlova, citeşte Biblia fără ochelari

Vizualizari: 1575

Într-un articol publicat în urmă cu o lună, scriam că Zoia Popa, de la Borlova, comuna Turnu Ruieni, a împlinit 100 de ani. Ea locuieşte la familia Ursulescu, fiind mătuşa soţiei lui Afilon Ursulescu, secretarul comunei. Şi pentru că am auzit multe lucruri interesante despre bătrână, într-una din zilele de la sfârşitul anului trecut am mers să o vedem şi să stăm şi noi de vorbă cu centenara Zoia Popa, chiar în perioada Sărbătorilor de iarnă. Am găsit-o stând liniştită pe un scaun, lângă calorifer, să nu-i fie frig, iar pe masa de alături, pe care-şi sprijinea mâna ostenită de un veac de muncă, nu era decât un obiect: o carte groasă cât un lat de palmă.

Ne-a spus că o cheamă Zoia Popa şi că s-a născut în 25 noiembrie 1914, în localitatea Fălcoiu, judeţul Olt, pe vremea aceea raionul Caracal, regiunea Oltenia. Ea a fost cel mai mic dintre cei opt copii ai familiei Popa. A făcut şapte clase la şcoala din Fălcoiu, după care a muncit toată viaţa, sau cel puţin atâta timp cât a putut ţine o sapă în mână, până la colectivizare, proces început în 1949 şi finalizat în România în 1962, în gospodăria proprie, alcătuită din opt pogoane de pământ, sau patru hectare, apoi, până la pensie, la Cooperativa Agricolă de Producţie din localitate.

Nu şi-a cunoscut tatăl, care a fost dat dispărut în Primul Război Mondial, singurul lucru pe care şi-l aminteşte despre el fiind vorbele unei femei care a spus că a auzit că un om din Fălcoiu, pe nume Dumitru Popa, a fost împuşcat în gât, la Târgovişte, când trupele erau în retragere, şi l-au îngropat acolo, pe loc.

Nu s-a căsătorit niciodată. Fratele ei murind tânăr, a lăsat în urmă doi copii, pe Maria Ursulescu, cea care o găzduieşte astăzi şi care atunci avea doar opt ani, şi un băieţel de zece ani. Şi-a dedicat viaţa creşterii şi educării celor doi nepoţi. Băiatul a ajuns colonel în Armata Română, lucrând ca ataşat militar în Ţările Nordice, iar Maria a urmat Agronomia, devenind inginer. „Când am împlinit 60 de ani şi trebuia să ies la pensie, Maria mai avea trei ani de facultate. Am făcut cerere la Colectiv, am mai lucrat trei ani, şi abia după aceea am rămas acasă”, a spus bătrâna.

De fapt, Zoia Popa a muncit toată viaţa şi acesta s-ar putea să fie unul dintre secretele longevităţii ei. „Ne duceam prin zăpadă pe malul Olteţului, într-o dumbravă, şi cum nu aveam voie să tăiem copaci, adunam crengile cu un cârlig, le făceam snop şi veneam cu ele acasă. Când surorile mele mai mari se duceau în sat, la joc, pe mine mă trimiteau să îngrijesc animalele”, a mai spus Zoia Popa.

În urmă cu zece ani, bătrâna a plecat din Fălcoiu şi acum stă la nepoata ei, Maria, la Borlova. Soţul acesteia, Afilon Ursulescu, povesteşte: „Avem o bibliotecă mare, frumoasă, bine pusă la punct. Toată a citit-o de când stă la noi. Dacă soţia îi aduce vreodată câte o carte, spune «Pe asta am citit-o. Aduu-mi alta!»”.

Razele unui soare cu dinţi străbat fereastra, scăldându-i faţa într-o lumină blândă. Eu socotesc că e momentul să-i fac câteva fotografii, iar ea să-mi arate că poate să citească din Biblie fără ochelari. După câteva versete, lasă cartea jos şi-mi spune că, în urmă cu mulţi ani, a avut probleme la ochiul drept, cu care nu mai vedea aproape deloc, dar s-a tratat la Spitalul Militar. Apoi, brusc, mi-a spus că ţine minte chiar şi „Poezia Steagului”, de Şt. O. Iosif, învăţată la şcoală, în urmă cu 90 de ani. „Steag ce mai păstrezi în cute/ Urma gloriei trecute,/ Astăzi poţi desfăşura/ Flamura oriunde-ţi place./ Zid de săbii îţi vom face/ Toţi, şi te vom apăra.// Ia-ne, sfânt simbol, şi du-ne,/ Cum ne-ai dus în vremi străbune,/ Sub Ştefan şi sub Mihai,/ Umple căile de larmă,/ Praf şi zăngănit de armă,/ Tropot şi nechez de cai,/ Sune goarna, urle tunul,/ Cu iubire, toţi ca unul,/ După tine vom zbura,/ La izbândă sau la moarte,/ Cum va fi ursit de soarte/ Înainte, marş! Ura!”.

Copleşită de poezia patriotică, Zoia Popa îşi aduce aminte şi de cel de Al Doilea Război Mondial. „Nemţii veneau după ouă. Dacă le spuneai că le-ai dat altor soldaţi, plecau şi te lăsau în pace. Dacă nu, trebuia să le dai. Măcar unul. Dar de felul lor erau civilizaţi. Cereau «Curca, muică!», fiindcă ştiau româneşte. S-a întâmplat ca într-o zi unul să ne ceară o gâscă, dar mama i-a spus «Fir-ai tu al dracului, că tu mi-ai omorât bărbatul!». Atunci, neamţul a dat cu patul puştii peste gard şi a lovit-o, de i-a sărit şi tulpanul din cap. Ea l-a reclamat şi imediat pe soldatul ăla l-au mutat din sat. Era ordine şi disciplină în armata nemţească…”.

Mai târziu, Zoia Popa şi-a câştigat existenţa vânzând ceapă, usturoi, păstârnac, pătrunjel şi morcovi la piaţa din Caracal. Mergea cu marfa pe cap trei kilometri, până la gară, „dar o cântăream, niciodată nu puneam pe cap mai mult de şapte kilograme”.

În familia ei toată lumea a trăit mult. Mama ei a ajuns la 90 de ani, un unchi, care a fost academician doctor docent şi a fost chemat în Statele Unite ale Americii şi i s-a cerut să rămână acolo, dar a refuzat, a trăit şi el 86 de ani. Mătuşa soţiei lui – a mai spus bătrâna – a fost damă de onoare în suita Reginei.

Zoia Popa a mâncat sănătos întotdeauna şi a fost mereu sănătoasă. Oricât de greu de crezut ar părea, a trecut pragul unui spital abia după ce a împlinit 85 de ani. A căzut în biserică, şi-a rupt femurul, şi de atunci are tijă metalică în picior. După aceea a fost operată la ochi, la acelaşi Spital Militar din Bucureşti.

Abia atunci am observat bastonul pe care se odihnea mâna ei dreaptă. Pe cea stângă, câteva raze de soare se alergau în joacă, la fel ca şi pe coperta Bibliei şi pe locşorul micuţ de lângă ea, acolo unde ar fi trebuit, probabil, să fie ochelarii…

Bogdan NAUM

Traducere
Ultimele articole