Fotbalist de mare calibru, jucător admirat şi respectat de iubitorii acestui sport, Iosif Rotariu a văzut lumina zilei la 27 septembrie 1962, în localitatea Prigor. Şcoala a făcut-o la Bozovici, între anii 1969 şi 1977, după care, până în 1981, a urmat Liceul Agricol din Timişoara.

„Am făcut junioratul la Poli, echipă pentru care am debutat în prima ligă. Îmi amintesc că aveam 17 ani şi am pierdut, 6-0, cu Universitatea Craiova. N-am fost atât de supărat. Faptul că am apucat să prind fotbalişti precum Dembrovski sau Vişan a însemnat enorm pentru mine”. „Am fost luat în armată imediat ce am împlinit 18 ani. Au urmat trialuri, selecţii…”. „După încheierea stagiului militar, ne-au repartizat prin ţară. Am ajuns la Delta Tulcea. Apoi, am revenit la Poli. Am jucat un an în liga secundă. Apoi, în prima. Îmi amintesc că aveam nevoie de un egal cu FC Argeş, în ultima etapă, pentru a ne salva de la retrogradare…Ne-au bătut cu 2-1. Am fost extrem de dezamăgit şi am decis să plec…”. „Dar a venit oferta din Ghencea. M-a recomandat Liţă Dumitru, un om extraordinar. El a fost decisiv pentru cariera mea şi a fost o plăcere uriaşă să lucrez cu el. La acel moment, mă dorea şi Dinamo, dar Liţă a fost cel care m-a sfătuit să rămân la Steaua. Şi a fost cea mai bună decizie din viaţa mea. În Ghencea, am prins o perioadă foarte bună. Cinci campionate, patru cupe. Câştigam pe linie. Am jucat şi o finală de Cupa Campionilor, în 1989…”. „Aveam 14 jucători la echipa naţională. În plus, eram şi foarte disciplinaţi. Toţi, ofiţeri sau subofiţeri. Noi băteam mereu, mereu la trei sau patru goluri diferenţă…Toată lumea fotbalistică voia să ajungă la Steaua”. „Cel mai bun antrenor cu care am lucrat a fost, ca om, ca părinte, nea Imi Jenei. Un om foarte echilibrat şi calm. Mie mi-a dat mereu încredere. Nu l-am văzut niciodată nervos, ţipând. Foarte important pentru cariera mea au fost şi Liţă Dumitru şi Dembrovschi. Am crescut pe lângă ei. Ţin minte că nu dormeam noaptea, gândindu-mă la execuţiile lor. Fără ei, nu cred că aş fi avut o carieră aşa prodigioasă”. „Am fost considerat un expert al loviturilor libere. Pe vremea noastră, nu aveam alte plăceri sau preocupări în afară de fotbal. Veneam singur la stadion ca să execut astfel de faze. Nici nu mai există aşa mulţi jucători cu înclinaţie spre aşa ceva. În loviturile libere, 80 la sută e talent, restul muncă”. „Ca prestaţie individuală, cel mai bun joc făcut în carieră a fost în sezonul 1995/1996, când am jucat cu Poli, la Ploieşti, contra Petrolului. În minutul 85, eram conduşi cu 4-2. Am dat 3 goluri până în minutul 90 şi am câştigat. Am mai jucat bine şi cu Dinamo, la acel 3-0, când iar am marcat din lovitură liberă… Cel mai bun meci l-am făcut contra Argentinei, la Campionatul Mondial din 1990”. „La antrenamentul de seară, contra echipei lui Maradona, discutam cu nea Imi şi cu Silviu Lung, care, la vremea respectivă, era căpitanul echipei, dar şi colegul meu de cameră. Antrenorul m-a întrebat dacă mă simt capabil să-l anihilez pe Maradona. Nu am apucat să răspund că s-a băgat Silvică şi i-a zis: „Fratele meu? Cum să nu! E omul potrivit!”. Nu mai puteam să dau înapoi. Dar, în noaptea aceea, n-am reuşit să închid un ochi. Mi-era frică să nu fiu scos vinovat dacă pierdeam. Pe teren, mi-au dispărut emoţiile. Şi mi-am sacrificat tot jocul ofensiv ca nu să nu-l las să mişte. Şi n-a făcut-o. L-am cam enervat. Cu vreo zece secunde înainte de final, l-am lovit neintenţionat. După fluierul final al arbitrului, am vrut să fac schimb de tricouri cu el, mi l-a luat şi l-a aruncat pe iarbă. Dar nu m-am supărat. Am schimbat cu Batista”.

Iosif Rotariu a jucat pe post de mijlocaş. De-a lungul carierei, a evoluat la echipele Poli Timişoara, Steaua, Galatasaray şi Bakrirköyspor (Turcia), CFR Timişoara, OFK Kikinda (Serbia), Executiv Craiova, FC Bihor Oradea. În prima ligă a jucat 265 de meciuri, în care a înscris 65 de goluri, iar în Divizia B a avoluat în 100 de meciuri, în care a avut 14 reuşite. A fost selecţionat de 25 de ori în Echipa naţională, pentru care a marcat un gol.

Internaţionalul român a câştigat cinci campionate, patru Cupe şi o Supercupă a României cu clubul Steaua, precum şi Cupa şi Supercupa Turciei, cu Galatasaray. A participat cu echipa la Campionatul Mondial din Italia (1990), evoluând şi în calificări.

În 1998 şi 1999, Iosif Rotariu a fost antrenor principal la Politehnica Timişoara, în Liga a II-a, după care, în 2000 şi 2001, a pregătit-o pe AS Politehnica Timişoara, pe când evolua în Liga a III-a. În perioada 2001-2002, a fost antrenor principal şi jucător la FC Oradea, în Liga I, iar între 2002-2004 a fost „secundul” lui Anghel Iordănescu pe banca Echipei naţionale. În 2005 s-a întors la Timişoara, unde timp de un an a fost antrenor secund la FC Politehnica S.A., în Liga I, pentru ca în perioada 2006-2008 să fie „principal” la FC Poli II Timişoara, din Liga a II-a, continuând şi în 2009, când echipa a jucat în Liga a III-a, pentru ca în campionatul 2009-2010 să fie antrenor secund la FC Politehnica, în Liga I, continuând şi când echipa a retrogradat în Liga a II-a. O perioadă a pregătit echipa FC Vaslui, de unde a plecat pe cale amiabilă, nu din motive care ţineau de performanţele sportive ale fostului internaţional, ci, se pare, de refuzul nepotului acestuia, Dorin Rotariu, care a ales să se transfere la Dinamo, în detrimentul „galben-verzilor”, lucru inacceptabil din punctul de vedere al patronului Adrian Porumboiu. Pentru Rotariu a urmat, la începutul acestui an, scurta „perioadă caransebeşeană”, atunci când l-a înlocuit pe banca tehnică a clubului gugulan pe Alin Artimon, alături de care – spunea unul dintre finanţatorii clubului caransebeşean, Dan Alexa – a contribuit la recenta promovare a FC Caransebeş în Liga a II-a.

Iosif Rotariu a fost unul dintre cei mai buni mijlocaşi pe care i-a avut România. Fostul fotbalist de mare calibru Iosif Rotariu n-a avut niciodată pretenţia să fie numit direct la o echipă de top din România ca antrenor, deşi la Steaua, ca jucător, a reuşit performanţe extraordinare. Modest, tehnicianul a mărturisit că a deprins tainele acestei meserii la Timişoara, oraş care i se pare locul potrivit pentru asta. „Normal să dau o mână de ajutor aici. Sunt ataşat de acest oraş. Practic, aici am crescut şi de aici m-am lansat. Îmi doresc să dau şi eu Banatului înapoi o parte din ceea ce am primit eu”. Fostul internaţional are doi copii din căsătoria cu Daniela – Roberto şi Romina. Totuşi, „Roti” şi soţia sa au înfiat un băiat, Cristian, care este bolnav de diabet, şi o fetiţă, Kassandra, de 9 ani, care are o poveste şocantă. Micuţa a fost abandonată de mamă la 3 ani şi lăsată în grija bunicii, iar aceasta a ars-o cu ţigara, i-a turnat acid sulfuric pe faţă şi a aruncat-o pe geam, de la etajul al treilea. Daniela, soţia lui Iosif, a aflat întâmplător de povestea fetiţei şi s-a hotărât să o adopte. Ulterior, Kassandra a suferit peste 25 de operaţii pentru refacerea corpului. Bunica micuţei a fost condamnată la 8 ani închisoare. Acum câţiva ani, i-a fost pusă şi o proteză, în Franţa, recuperarea trebuind făcută cu cârje, lucru imposibil, din cauza faptului că avea oasele zdrobite la mâini. A ajutat-o şi Cristian, celălalt copil adoptat…

O parte a datelor folosite în acest articol le-am preluat din volumul „Cărăşeni de neuitat”, de Petru P. Ciurea şi Constantin C. Falcă, partea a XV-a.

Ştefan ISAC