Furnica… O văd din zori şi până-n noapte muncind din greu. Nu se opreşte o clipă din munca istovitoare ce-a început-o în momentul în care prima rază de lumină i-a pătruns viaţa. Aş întreba-o pentru ce şi de ce munceşte cu atâta dăruire, însă ea nu are timp nici să-şi întoarcă capul, să mă privească şi să-mi răspundă. Cu această povară a vieţii ei îşi continuă drumul.
M-am întâlnit zilele trecute cu un prieten. Din vorbă în vorbă, am ajuns să discutăm despre câţiva oameni de cultură din zona Caransebeş. Nu doresc să dau nume. Prietenul meu, atins parcă de invidia greierului ce-şi dorea şi el o grăunţă din munca furnicii, pentru a nu muri de foame, întreba de fiecare dată „Cine e asta?“, sau „Ăsta cine mai e?“. Mi-ar fi plăcut dacă întrebarea lui ar fi evitat pronumele „asta“ sau „ăsta“, prin utilizarea numelui persoanei despre care discutam. Putea să spună frumos că nu o cunoaşte. Este trist câtă răutate domneşte printre oameni. Este jalnic câtă neînţelepciune aleargă pe lângă tine atunci când cineva deschide gura să rostească câteva vorbe.
Eram tânăr. Fiica mea a alergat în casă şi i-a spus soacrei mele „A venit aia de la curent.“ Soacra mea a ieşit afară din casă, a rezolvat problema cu doamna ce a venit să citească contorul, pe urmă a mustrat-o pe fiica mea, preşcolar pe atunci, spunându-i: „Altă dată să nu mai vorbeşti nepoliticos. «Aia», chiar dacă nu o cunoşti, este doamna ce a venit să citească curentul.“ Aş putea să dau vina şi pe educaţia greşită a prietenului meu, nu neapărat pe lipsa de informaţii.
Furnica îşi cunoaşte drumul. Indiferent de obstacole, ea-şi continuă munca, îşi urmăreşte idealul. Aş putea spune că furnica este „o asta“, dar „o asta“ care prin muncă susţinută va reuşi să urce până la stele.
Am deschis televizorul săptămâna aceasta. Pe un canal de televiziune era Nicolae Guţă, pe altul o dispută ca între Lenuţa şi Veta la piaţă, pe un alt canal de televiziune se difuza o ştire despre Andreea Tonciu care şi-a făcut operaţie estetică de micşorare a nasului. Oricât îmi doream să urmăresc o emisiune, nu reuşeam. Nu aveam la ce să mă uit. Nu este de mirare că prietenul meu nu cunoaşte oamenii de cultură ai zonei sale, pentru că nu cred că-i cunoaşte nici pe cei mai reprezentativi oameni de cultură ai ţării. Emisiunile culturale lipsesc. Nicio emisiune difuzată la televizor nu arată rezultatele unui concurs, ale unei olimpiade, o lansare de carte etc. Ele promovează negativul, cum şi-au spart capul unii, altora, iar omul de rând stă gură-cască şi ascultă ce isprăvi se mai servesc cetăţenilor acestei ţări.
Mă întorc la furnică. Nu trebuie să cunoaştem cine este furnica. Despre furnică va vorbi în viitor munca ei.
Pr. Ion TURNEA
