Foarte mult timp mi-a plăcut să spun, uneori cu oarecare mândrie, că eu m-am maturizat mai repede decât era normal. Asta voia să însemne că la 21 de ani, atunci când am venit din Armată, m-am trezit că trebuie să am grijă de sora mea, după ce tata ne părăsise şi am rămas doar cu mama. Vreau să spun că plecase de tot, fiindcă, până atunci, dispărea câte trei, patru luni, şi se întorcea pe nepusă masă, când ne era lumea mai dragă, şi nouă ajunsese să ne fie bine singuri, dar atunci, în momentul despre care vorbesc, nu mai primisem nicio veste de la el de aproape un an. Sora mea, care e mai mică decât mine cu şapte ani, primea alocaţie prin poştă, însă eu nu. Iar legat de asta, am o amintire atât de adânc înfiptă în minte, încât toţi cleştii din lume n-ar fi suficienţi ca să mi-o poată smulge.
Cred că aveam deja vreo 38 de ani, fiul meu era deja băiat mare, când, într-o zi, tata mi-a spus că-i datorez nişte bani. N-am înţeles de unde până unde, dar m-a lămurit că era vorba de 400 de lei, cât avusesem eu pe vremuri pensie alimentară, pe care el o plătise o lună, fiindcă nu ştiuse că plecasem în Armată. Mi-a părut rău că nu aveam atâta la mine şi, oricum, cu inflaţia din anii aceia mi-ar fi fost greu să calculez cât ar fi trebuit să-i dau. A doua zi m-am enervat şi m-am hotărât să nu-i dau niciun ban, şi cu prima ocazie să-i spun în faţă că e un om de nimic. Nu am putut s-o fac, însă, niciodată, şi nu ştiu de ce. Nu a fost vorba nicio clipă de laşitate, fiindcă îi aruncasem uneori în obraz alte vorbe mult mai grele, dar lucrul ăsta nu am putut să i-l reproşez, şi am suferit pentru asta. Sora mea mi-a spus să mă iert, să nu mă mai chinui. Nici asta n-am putut să fac. Din punctul meu de vedere, iertarea de sine e un păcat la fel de mare ca şi sinuciderea.
Dar să revin la rolul de tată pe care a trebuit să-l joc la 21 de ani, pentru o fetiţă de 14. Am renunţat să dau examen la facultate, cum au dat toţi ceilalţi colegi ai mei, şi m-am angajat la uzină. Pe de o parte, dădeam bani în casă, pe de altă parte îi strecuram câte ceva sorei mele în buzunar la fiecare sfârşit de săptămână, ca să poată să fie în rând cu prietenele ei care aveau familiile întregi. Cred că-mi plăcea să fiu tată, dar unul care se străduia să facă lucrurile exact pe dos de cum le făcuse tatăl meu. Încercam să nu comit aceleaşi greşeli ca şi el, şi cred că în mare măsură am şi reuşit. În plus, m-a ajutat mult şi sora mea, care a fost cel mai cuminte şi ascultător copil din câţi mi-a fost dat să văd.
Peste câţiva ani, am jucat din nou rolul de tată, de data asta de-adevăratelea, pentru fiul meu. Am făcut multe greşeli, pe care, însă, abia acum, când văd viaţa cu alţi ochi, le observ, iar dacă vreodată mă va condamna pentru ele, sunt gata să-mi ispăşesc pedeapsa. Oricum, ştiu sigur că nu va fi nici pe sfert la fel de grea ca aceea a tatălui meu.
Gândurile astea mi-au trecut prin minte săptămâna trecută, în 1 iunie, când, picior peste picior pe o bancă din parc, nebăgat în seamă de nimeni, priveam copiii, de ziua lor. Mai puţini decât pe vremea mea, mai puţine mame, dar mult mai mulţi taţi şi mai multe bunici, sau cel puţin aşa mi s-a părut. Ceea ce ştiu însă sigur e că ţâncii erau de o mie de ori mai răsfăţaţi, mai bine îmbrăcaţi şi mai obraznici decât cei de pe vremea mea.
Am plecat agale, dintr-odată bătrân, şi privirea mi-a căzut pe ceilalţi copilaşi, de 25 şi 30 de ani, care umpleau ochi terasele, pentru că altceva nu ştiau ce să facă cu vieţile lor. Şi, oricât m-am uitat în jur, n-am văzut nicăieri vreo fetiţă cuminte şi ascultătoare care să-şi caute din priviri fratele mai mare.
Adrian CRÂNGANU
