COVID-20



Nu m-am considerat niciodată un atotştiutor. Am părerile mele, ca orice om, dar cred că ele au fost, de cele mai multe ori, mai puţine decât ale celor cu care am stat la discuţii şi doar rar mi s-a întâmplat să mă contrazic cu cineva. Iar când totuşi am făcut-o, am fost sigur că am dreptatea mea şi, chiar şi atunci, m-am gândit serios înainte să deschid gura. Cu atât mai mult, aşadar, fac toate astea când scriu şi, deci, nu mai pot da înapoi dacă greşesc sau mă răzgândesc în privinţa unui lucru. De fiecare dată cântăresc foarte bine fiecare cuvânt, chiar dacă uneori poate că las impresia că doar mă joc cu vorbele. Nu e deloc aşa. Dar, ca orice ziarist, şi eu consider că e mai bine ca oamenii care ne citesc să nu ştie câtă muncă se ascunde în spatele până şi celui mai simplu articol. Aşa că dacă, uneori, mai supăr pe câte cineva, ştiu exact pe cine anume deranjez, la fel de bine cum îmi dau seama şi câtă lume e de partea celor scrise de mine. Am încercat însă să nu sar niciodată calul, şi nu cred că am jignit vreodată pe cineva.
Prin urmare, chiar şi acum iau în calcul câţi au să strâmbe din nas la articolul ăsta, şi cum rezultatul îmi dă cu plus, am să scriu mai departe. Mi-e greu să-mi ţin nervii în frâu şi parcă văd că până am să termin articolul am să fumez vreo cinci ţigări, dar am să încerc să fiu totuşi calm, ca să nu iasă altceva decât intenţionez să fac. Adică, un test COVID ţării şi poporului care, ca să nu spun altfel, am să zic doar că e de o naivitate infinită.
Să vedem simptomele. Avem febră, asta-i clar. Când Biserica îşi încoardă muşchii sub odăjdii, nu poate fi vorba de nimic altceva. Nu sunt împotriva credinţei, Doamne fereşte, nu vreau să se înţeleagă aşa ceva, indiferent ce formă ar îmbrăca ea. Ba chiar, cu toate că ştiu că lucrurile nu stau întotdeauna aşa, eu zic că un om credincios e mai bun decât un ateu, şi ţin minte cum mă bucuram atunci când, trecând prin faţa vreunei biserici, mic fiind, fiul meu se oprea şi îşi făcea întotdeauna, cuminte, semnul crucii. Ce se întâmplă acum, însă, nu cred că are nimic în comun cu adevărata credinţă, ci cu altceva, pe care n-am să-l spun, fiindcă nu sunt sută la sută convins că e aşa. De Paşti, când Hristos a înviat, am putut sta, ce e drept speriaţi de bombe, la casele noastre, în spatele perdelelor şi cu o lumânare timidă în mână, ştiu asta fiindcă în noaptea aia sfântă am intrat în biserici pustii şi m-am plimbat singur cuc pe străzi şi am făcut poze pentru un reportaj şi am văzut toate astea, şi acum nu mai putem de grija pupatului moaştelor Sfintei Parascheva şi ale Sfântului Dimitrie. Acum, numărul celor infectaţi şi cel al morţilor e de o sută de ori mai mare decât atunci, dar pe noi ne arde să ne bulucim cu miile şi să ne înghiontim cu jandarmii care s-au dat la o parte aşa cum ar fi trebuit să facă în 10 august 2018 şi n-au făcut-o.
Cu asta am făcut legătura cu un alt simptom – ne-am pierdut gustul şi mirosul. Altfel nu-mi explic cum am putut să-i lăsăm să candideze pe eroii anului blestemat 2015. S-au împlinit cinci ani de la moartea poliţistului Bogdan Gigină, iar Gabriel Oprea a strâns semnături să candideze la parlamentarele din decembrie, şi Piedone a fost ales, numai şi numai Dumnezeu ştie cum, primar la Sectorul 5 cu o lună înainte de a se împlini tot cinci ani de la rana nevindecată care e Clubul Colectiv. Cred că, într-adevăr, doar Dumnezeu poate să-mi explice cum s-au putut întâmpla toate astea, şi oamenii pe care, oricât i-aş privi în ochi, nu găsesc nicio licărire de inteligenţă acolo. Văd doar cenuşa unui foc care o fi ars, poate, cândva, mocnit. Ultima oară, în 1989. În Decembrie ’89.
Cât despre testul de care vorbeam, el n-a ieşit nici pozitiv, nici negativ, n-a ieşit nicicum. Pur şi simplu l-am picat.
Adrian CRÂNGANU