Lângă liniştea arborilor şi susurul Timişului, s-a ivit o lume nouă, din piatră şi lemn, croită pe potriva viselor şi aspiraţiilor noastre: zboruri, bucuria împlinirii, dragostea pământurilor. Piatra s-a trezit din somnul de veacuri pentru a lua diferite chipuri, chiar şi de oameni.
Şi-n vara plină de hohotul frunzelor şi al luminii, meşteri mari ca-n legendă au poposit aici, legându-şi gândurile, visele şi meşteşugul de vechiul oraş, şi au început să descopere piatra şi lemnul, i-au dezvăluit, rând pe rând, muzicile ascunse, fiinţele şi tainele pe care le aşteptau oamenii. Au cioplit zile în şir, aflând însuşirile marmurei şi graniturilor, şi le-au arătat altfel oamenilor, schimbate în statui.
Mulţumită sculptorilor ce au îmbogăţit piatra, şi edililor oraşului, poeţi din toate generaţiile şi din toate colţurile ţării îşi recită, printre aceste lucrări de artă, poemele lor de rod şi de soare.
Arta nu este altceva decât galaxia absolutului. Ştiinţa este galaxia adevărului. Gândirea este galaxia libertăţii. Praxis-ul este galaxia valorii şi o experienţă dobândită printr-o practică îndelungată.
Astfel, lângă piatra ce-şi rosteşte, astăzi, altfel destinul ei în centrul oraşului, în drumul pietonilor, poezia aduce luminile unei alte lumi – pure şi frumoase –, închipuite poate de trubadurii acestor meleaguri.
Dacă trecătorul grăbit prin municipiul Caransebeş rămâne uimit de feerica frumuseţe a operelor din piatră expuse în centrul oraşului sau în alte locuri apropiate, mineralogii se străduiesc să tălmăcească tainele legilor cristalizării din înfăţişarea lor neasemuit de variată.
Azi, oraşul rămâne o fereastră deschisă din urme de istorie, spre aceste zile ce adună-n ele o mare bucurie a prezentului. În ele, marile atribute ale Universului se exprimă simplu, genial – frumuseţe, înţelepciune, graţie, puritate, sfârşit de început, trecut şi prezent. O anume prestanţă, expusă fără insinuare şi ceremonial, întemeiază în aura oraşului o prezenţă fermă şi de necontestat. Sunt opere de artă ale artiştilor contemporani, plantate peste tot, graţie edililor locali. Flori şi tinereţe, vis şi speranţe.
Scriu cu plăcere despre orăşelul meu drag, ce respiră la umbra munţilor, la ora arcuirilor semeţe. Îl privesc în lumina amurgului ce coboară ca o acoladă de pe colinele din jur, şi admir cu mult interes această urbe.
Tăcerea, ce se aşterne ca un văl albastru, devine omagiul târziu adus celor ce au ştiut glăsui aici. Dar timpul trece ca un fluid, prin fiecare din noi, şi suntem bucuroşi că generaţia noastră a trăit clipa naşterii acestor statui. Ele se ridică lângă statura noastră, viaţă din viaţa noastră, ca şi Sfinxul Bucegilor sau Baladele.
O simplă trecere prin acest oraş al copilăriei şi amintirilor mele dobândeşte un simbol cu adânci reverberaţii în istoria şi devenirea lui, cu personalitatea lui, cu privirea către ziua de mâine.
Suntem aici cu prezentul ce prinde viaţă, cu viitorul ce se apropie. Aşa se scriu faptele, cu oameni minunaţi şi realizări ale timpului. Zile imense, egale, sonore, trase peste acest necontenit anotimp surâzător. Loc de basm, loc adevărat al timpului pe care-l trăim.
Sub cupola cerului albastru, ca un loc sfânt, pecetluit de straiele trecătorilor, nori blânzi zăbovesc acolo unde pământul plămădeşte miracole…
Doinel PUIU-MĂRGINEANU
