Get Adobe Flash player

Bastoanele Mareşalului

Cele mai limpezi şi mai vii amintiri ale mele se leagă, fără discuţie, de momentele pe care le-am trăit în Decembrie ’89. Dacă las la o parte gândurile şi imaginile care mă privesc numai şi numai pe mine, şi pe care bănuiesc că n-am să le povestesc şi n-am să le aştern pe hârtie niciodată, pe locul al doilea vine, cred, băiatul de vreo şase-şapte anişori, îmbrăcat ca vai de lume, pe care l-am văzut într-o dimineaţă mohorâtă de pe podul aflat deasupra unui triaj pe jumătate mort, încercând să-şi ţină echilibrul pe o şină de cale ferată, cu mâinile desfăcute în cruce şi cântând molcom că azi-noapte a văzut râuri de ciocolată. Tot aşa, nu pot să uit cu niciun chip reţinerea cu care am întins mâna după Biblie, după un sfert de secol din ziua în care, pe la vreo zece ani, cred, un maior de miliţie îmi dăduse de câteva ori cu ea în cap până mi-a făcut un cucui cât toate zilele în frunte, numai ca să n-o citesc, cu toate că tocmai fiul său mi-o dăduse. Apoi ar mai fi un tablou care nu-mi dă pace, imaginea unuia dintre ultimii veterani de război rămaşi în viaţă, un bătrân puţintel, cu un costum rămas prea mare, coborând treptele sprijinit de doi subofiţeri tineri de Armată, la un 25 Octombrie, pe care l-am şi fotografiat, pitit în spatele unuia dintre leii de marmură care fac de gardă la statuia Generalului Ioan Dragalina. Cred că de emoţie am şi botezat poza „Bastoanele Mareşalului” şi am pus-o bine în calculatorul meu.

Poate vreodată am să scriu mai mult despre fiecare dintre amintirile astea, cum la fel de bine poate n-am s-o fac, dacă am să ajung la concluzia că nu tot ceea ce mă impresionează pe mine interesează şi pe alţii. Nu ştiu, mai văd eu.

Acum aş vrea să mă întorc puţin la acel Decembrie ’89, despre care mi-am schiţat eu o teorie a mea, care, recunosc, nu ştiu câtă legătură are cu realitatea, dar cred că nu e nici cea mai mare gogomănie care s-a spus despre Revoluţie. Lăsând la o parte faptul că eu sunt un idealist prin jocul destinului, fiindcă nu mai departe decât azi am citit că zodia mea umblă prin viaţă cu capul în nori şi că visează cu ochii deschişi, ori că cifrele m-au terorizat cât a fost şcoala de lungă, eu înţelegându-mă mult mai bine cu literele decât cu ele, mi-am permis, totuşi, să cred că Decembrie ’89 n-a venit de la sine, aşa cum m-am amăgit o grămadă de ani, că nu noi am sfâşiat comunismul şi i-am aruncat cenuşa în cele patru zări, ci pur şi simplu Occidentul ne-a strecurat pe sub uşă cheia de la celulă. Nu ştiu dacă teoria asta a mea stă în picioare, dar ea mai spune că mişcarea asta a capitaliştilor a fost făcută cu cap şi dintr-un singur motiv. În imaginaţia mea, am văzut o Europă grasă, cu un burtoi ca al lui Moş Crăciun, încinsă cu o curea gata să pleznească, balonată şi constipată de o supraproducţie pe care n-o mai putea vinde, fiindcă acolo toată lumea avea tot ce-i trebuie. Revoluţia noastră n-a fost, zic eu, decât laxativul care a scos-o la budă.

Nu e tocmai ceea ce se cheamă o analiză economică ce am făcut eu, dar ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme îmi cam dă dreptate. O grămadă de ziarişti, oameni politici şi analişti stau şi se tot miră de ce, în cazul Poloniei, tot Occidentul a sărit de o sută de metri în sus pentru mult mai puţin, iar când a venit vorba de 10 augustul românesc Europa abia dacă a scos un mieunat şi s-a tolănit imediat la loc, la căldurică. Ba mai mult, cred că dacă ne-am răţoi la ea şi i-am spune că vrem să ieşim din Uniune, ar fi în stare să prindă şi şoareci pentru noi. Că după aia ni i-ar vinde tot nouă şi ne-ar zice că e şuncă presată, e altă poveste. Una pe care nu are rost s-o mai spun.

Şi, ca un făcut, în stânga mea, la televizor, se rostogolesc aceleaşi şi aceleaşi imagini cu Piaţa Victoriei, a căror ordine o ştiu deja pe dinafară. Şi-mi dau seama că, în starea în care sunt acum, cel mai bun lucru ar fi să pornesc calculatorul şi să caut „Bastoanele Mareşalului”. Ca să uit de pulanele plutonierului.

Adrian CRÂNGANU

Traducere