Get Adobe Flash player

Babilon 2


De când s-au inventat telefoanele celulare, eu mi le-am pus pe ale mele să sune doar când trebuia să mă trezesc cu noaptea-n cap ori când mi se umfla câte-o măsea şi mă îndopam cu antibiotice din şase-n şase sau din opt în opt ore, fiindcă, luat mai mereu cu alte treburi, mi-ar fi fost absolut imposibil să mă ţin de program. De vreo două săptămâni, însă, mobilul meu sună, de dimineaţă până seara, din oră-n oră, dar nu la fix, ci la şi 59 de minute, aşa încât, dacă se nimereşte să mă uit la televizor în momentul acela, să am timp să schimb canalul, iar dacă fac altceva, să ştiu că vreun sfert de ceas n-am ce să caut cu mâna pe telecomandă. Cred că un protest în sinea mea asemănător am mai făcut acum vreo doi sau trei ani, dar parcă nu cu atâta înverşunare şi nici pentru atât de mult timp.
Nu mai ţin minte ce mi-a venit atunci, dar ştiu ce m-a apucat acum. Cu toate că mereu mi-am zis că, dacă-mi pasă de ţara asta, trebuie să ştiu în orice clipă şi ce-o doare, şi ce-o bucură, de vreo două săptămâni încoace nu vreau să mai văd şi să mai aud nicio ştire. Bucureştiul m-a obosit întotdeauna când l-am vizitat, şi mă oboseşte şi acum, când văd ce ni se întâmplă, tuturor, acolo. E înfumurat, nu întreabă şi nu ascultă de nimeni, nu mai are nicio legătură cu oraşele care l-au ales capitală, şi pe deasupra mai e şi prostănac, fiindcă face greşeli astronomice pe care nu le vede şi din care nu înţelege o boabă, iar toate astea la un loc mă fac să cred că a ajuns să fie piatra de moară legată de gâtul României. De aceea schimb canalul la şi 59 de minute. Să nu-l mai văd, să nu mai aud de el. În schimb, mă uit la tenis, cel mai adesea, la fotbal seara şi la History, National Geographic sau Travel, de unde mereu am ceva de învăţat, în restul zilei. De două săptămâni, însă, aşa cum am mai zis, Bucureştiul nu mai face parte din patria mea interioară. Ştiu că nu e el răspunzător pentru toate nemulţumirile mele, dar, până una-alta, e vinovatul de serviciu.
Poate că sunt eu cârcotaş şi văd doar mărăcini acolo unde, de fapt, cresc câmpuri albastre, cu miros îmbătător, de lavandă. Poate de vină e şi faptul că eu nu am idoli, iar dacă, să zicem, o să-mi găsesc vreodată unul, ceea ce nu prea cred, nu mi l-aş alege în niciun caz dintre politicieni. Aş putea, în schimb, să respect pe cineva care m-ar băga şi pe mine în seamă măcar cinci minute, cât i-ar lua ca să citească articolul ăsta, şi cred că şi el ar fi câştigat de pe urma lui, fiindcă în continuare am să-i explic cât de uşor se pot câştiga nişte alegeri şi, mai apoi, conduce o ţară.
În primul rând, visul meu, şi primul lui pas spre putere, ar fi tăierea tuturor pensiilor speciale. Aici aş face totuşi nişte excepţii, adică aş forma o comisie care să-i examineze la sânge pe toţi militarii, iar celor care dovedesc că au căpătat rănile din piept la Rovine, la Călugăreni, la Plevna sau la Mărăşeşti le-aş dat câte ceva, dar nu prea mult. Pe urmă, i-aş spune să mai aplece din când în când urechea la înjurăturile tot mai porcoase ale românilor când aud de doctori şi de judecători şi, ca să nu-l plictisesc prea tare, i-aş mai zice doar să arunce şi el măcar câteva roabe de bănet, acolo, în hăul fără fund care s-a căscat între privaţi şi bugetari.
Mă îndoiesc însă că m-ar şi înţelege. Politicienii nu mai vorbesc demult limba poporului, iar românii au ajuns să vorbească ei înşişi vreo 20 de milioane de graiuri, de parcă ne-am cocoţat cu toţii în Turnul Babel şi, tot ca în Biblie, Dumnezeu ne-a încurcat limbile şi noi ne-am luat tălpăşiţa unde-am văzut cu ochii, prin toată Europa. Şi-ncep să mă gândesc tot mai serios că, şmecheri cum suntem, noi am inventat, a doua oară, Babilonul. La Bucureşti.
Adrian CRÂNGANU

Traducere
Ultimele articole