S-a născut la 1 mai 1962, în Bucureşti; + a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, în 1985; + a jucat pe scena Teatrului Tineretului, de la Piatra Neamţ, până în 1988; + între 1988-1990 joacă pe scena Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti; + din 1990 se alătură echipei de la Teatrul Naţional Bucureşti; + este căsătorită şi are trei copii: Tudor Aaron, Eva Leea Cabiria şi Ana Isadora; a devenit celebră în lume cu rolul ,,Mariei”, din filmul lui Mel Gibson, ,,Patimile lui Christos” (de menţionat faptul că în film actriţa vorbeşte limba aramaică); în România, numele actriţei devine foarte cunoscut cu rolul ,,Nelei”, din filmul ,,Balanţa” (1992) – acest film a rulat în SUA sub titlul ,,Oak”.

• Dialog cu binecunoscuta actriţă de teatru şi film, Maia Morgenstern

Pentru mine a fost o zi de mare sărbătoare când am reuşit să vorbesc cu frumoasa şi atrăgătoarea actriţă Maia Morgenstern. Mi s-a părut că are o anume reţinere, chiar teamă, că e puţin rece şi că este o fire timidă. Cred că toate astea însă determină o personalitate aparte şi puternică, ascund o femeie sensibilă, sentimente profunde şi cu calităţi deosebite. A fost o mare mângâiere să pot dialoga cu domnia-sa.

– Cine v-a îndemnat spre teatru şi ce v-a cucerit atât de mult încât să alegeţi această nobilă meserie, doamnă Maia Morgenstern? Dragostea pentru actorie a fost un impuls, sau a venit pe parcurs?

– Tata a fost cel care mi-a recomandat şi m-a făcut să înţeleg că asta îmi doresc de fapt. Pentru că n-aş fi avut curajul să-mi mărturisesc mie, şi poate nici celorlalţi, pentru că sunt un om timid, dar tata a înţeles din felul în care ascultam piesele la radio, dragostea pentru teatru. Am ascultat mult teatru radiofonic, iar apoi din felul în care mă comportam la spectacole, din dragostea cu care urmăream şi îmi doream să merg la teatru, tata a înţeles acest lucru, chiar fără să fie nevoie de o mărturisire. Se pare că el a văzut în mine ce trebuia.

– Fiind copil, aţi ,,visat” şi v-aţi văzut aşa cum aţi ajuns azi?

– Nu… ,,Visam” altceva, iar fiind copil, ,,visam” absolutul, pentru că n-aş fi ştiut să văd altfel. ,,Visam” perfecţiunea prin diverse forme: imagini, culori…

– Care a fost drumul după terminarea Institutului?

– Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Evreiesc şi Teatrul Naţional. Pot să vă spun că meserie se poate face peste tot, doar să fii conştient de ceea ce trebuie să faci şi să fii conştiincios în munca ta. La Piatra Neamţ am pus în practică ceea ce am învăţat în Institut. La Teatrul Evreiesc am început să acumulez experienţă, este un teatru cu mare tradiţie pentru România, şi acum sunt la cel mai prestigios teatru din ţară, cu mulţi colegi care sunt adevărat profesionişti ai scenei.

– Credeţi că trebuie să existe un loc anume pentru realizarea idealurilor artistice, sau arta se poate face oriunde?

– Oriunde, pentru că, aşa cum spuneam mai devreme, se poate face meserie peste tot. Arta este necesitatea spiritului, o nevoie sufletească. Sufletul este oriunde. Arta este o nevoie a sufletului.

– E grea meseria de actor? Familia joacă un rol în viaţa unui artist?

– E frumoasă, e foarte frumoasă, intensă, incitantă şi constructivă. E grea, necesită mult efort şi este un imens consum de energie. Sigur că familia joacă un rol major, câteodată este factorul de susţinere, câteodată îmi arată cât am şi cât şi ce trebuie să sacrific, câteodată înseamnă şi sentimentul de nevinovăţie, înseamnă legătura dintre noi, înseamnă legătura cu pământul.

– Sunteţi o femeie frumoasă… Credeţi că pentru un actor, în general, şi o actriţă, în special, şi frumuseţea joacă un rol?

– Da, cred că da, femeia are ceva aparte. Multe lucruri stau în puterea noastră, a femeilor.

– Aveţi un actor model?

– Charles Chaplin. Am găsit la acest mare actor setea de perfecţiune, nevoia de nou, pentru a desăvârşi lucrurile, pentru semnificaţii, pentru curajul de a aborda teme de-ale noastre, ce l-au costat până la urmă inderdicţia de a mai păşi în America. Totuşi, până la urmă a fost recompensat, a avut curaj nebun de a înota împotriva ,,curentului”, curajul de a-şi găsi propriul drum.

– E mare diferenţa dintre actorul de teatru şi cel de film, şi unde aveţi satisfacţia mai mare?

– Nu este nicio diferenţă. Depinde de realizările pe care le am, cum se materializează ele şi cum se finalizează. Eu am satisfacţii atât în teatru, cât şi în film.

– E recompensată bine acestă nobilă meserie în România?

– Despre asta se poate discuta mai mult. E un subiect foarte complicat şi am să vă spun şi de ce, pentru că până la urmă ce, cum şi în ce fel este recompensat ceva în România?! Felul în care sunt recompensaţi artiştii, în general, peste tot în lume, prin asta se înţelege gradul de civilizaţie, gradul în ce fel şi cât au nevoie oamenii de artişti. Atunci când se întâmplă să ai spectacole, proiecte culturale în diverse colţuri ale României, recompensa este foarte mică, pentru că oamenii, în multe cazuri, nu pot plăti preţul biletului, şi atunci toate acestea ar trebui susţinute prin altfel de programe.

– Sunteţi o actriţă cu vastă experienţă, aţi jucat şi afară, credeţi că teatrul s-a schimbat acum, ca limbaj şi tehnică de abordare, faţă de când aţi debutat şi faţă de alte locuri din lume?

– Teatrul se schimbă în permanenţă. Este foarte bine şi normal, pentru că teatrul este oglinda realităţii, într-un fel. Pe de altă parte, oamenii, societatea îşi găsesc şi îşi caută modele, în spectacole, în filme, în teatru, idealizând, sau, dimpotrivă, judecând, condamnând personaje, şi atunci, în funcţie de schimbările care au loc în lume, în societate, în viaţă, asta vedem reflectat şi în arta spectacolului, în teatru şi film. Se modelează una pe alta. Sunt de fapt necesităţi, oglindiri, de aceea se reactualizează uneori autorii clasici. Sunt capodopere care, reactualizate, se potrivesc de minune zilelor noastre, realităţilor noastre de zi cu zi.

– Care a fost momentul cel mai frumos din cariera dumneavoastră?

– Au fost multe, foarte multe. Mă gândesc la Premiul Academiei Europene de Film, de la Berlin, pentru cea mai bună interpretare de rol feminin de la Geneva, apoi mă gândesc la momentele de mare emoţie pe care le-am avut pe scenele Teatrului Evreiesc şi Naţional.

– Aţi jucat în ,,Patimile lui Christos”… Sunteţi credincioasă? Aţi simţit ceva deosebit în rolul pe care l-aţi interpretat? Ce a însemnat acest film pentru cariera dumneavoastră?

– Da, sunt o femeie credincioasă. Mă bucur că am primit acest rol, într-un film aşa interesant. Filmul a fost o controversă la toate nivelurile, pentru că atât filmul, cât şi interpretarea mea au avut un impact asupra criticii şi au fost mulţi oameni care mi-au scris, s-au bucurat de acest film, au fost mulţumiţi de acest film şi, tot aşa, au fost alţii care, bântuiţi de prejudecăţi, m-au condamnat, m-au întrebat cum am putut eu, ca evreică, să interpretez acest rol. Unii poate nici n-au văzut filmul şi s-au grăbit să arunce cu pietre… În concluzie, au fost controverse la toate nivelurile.

– Poate artistul să facă ce nu poate să facă politicianul?

– Sigur că poate. Artistul, prin nobila sa meserie, are menirea de a face multe, important este însă ca cel ce vede şi ascultă să şi recepţioneze mesajul şi mai ales să-l înţeleagă.

A consemnat

Adalbert GYURIS