Get Adobe Flash player

Albastru şi galben în opera lui Mihai Eminescu

Vizualizari: 2173

Albastrul este cea mai rece dintre culori, în timp ce galbenul este cea mai caldă. În opera lui Mihai Eminescu, aceste culori se completează, se atrag. „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă“, spune el în poezia „Lacul“, fixând decorul unde ar putea avea loc povestea de iubire – un lac, o apă albastră, simbolul infinitului, al eternităţii, o apă încărcată cu flori de nufăr, oglindă a frumuseţii, a dragostei, a spiritualităţii, a geniului după credinţele antice, iar florile de pe apă sunt galbene, sunt lumină. Lumina, căldura dragostei, îşi găseşte desăvârşirea în infinitul albastru al apei, un element indispensabil vieţii. Se pare că poetul pregăteşte elementele cele mai pure pentru o iubire eternă şi unică, apa albastră şi focul nuferilor.

Luna şi stelele, cerul, apele şi florile albastre sunt lumina şi infinitul ce îşi dau mâna în creaţiile eminesciene: „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic,/ […] /Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă“ – „Călin (file din poveste)“. Luna, focul ce pătrunde adâncurile, întunericul, e cea care deschide drumul poveştii de dragoste din poemul „Călin (file din poveste)“. Steaua ce împodobeşte fruntea miresei lui Călin o face unică. Lumina stelei e competată de eternitatea florilor albastre din păr. Din nou albastrul şi galbenul se atrag, ca polii opuşi ai unui magnet.

În poemul „Luceafărul“, drumul lui Hyperion spre Demiurg e un joc al luminii şi albastrului. Orice început îşi are punctul într-un joc, un dor de a face din nimic ceva: „Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe“. Locul unde Hyperion îl întâlneşte pe Demiurg e punctul din care nimicul începe să-şi urmeze dorul şi să dea glas creaţiei: „Căci unde-ajunge nu-i hotar/ […] / Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte“. Pentru a descoperi acel punct, Hyperion a urmat drumul luminii şi albastrului: „Porni Luceafărul/ Creşteau în cer a lui aripe“. Lumina şi-a întins aripile şi a cucerit treptat albastrul cu dorul ei după absolut.

În poemul „Scrisoarea I“, „Bătrânul dascăl“ e Demiurgul, e cel care socoate şi înţelege tainele Universului, ale Eternităţii. El este asociat cu zeul Atlas, ce ţinea pe umerii lui cerul, infinitul, în mitologia greacă: „Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr“. Imediat ce scriitorul stinge seara lumânarea, pe cer îşi face prezenţa Luna, stăpâna mării, a tot ceea ce este nemărginit, galbenul, apa şi văzduhul. Luna e lumina ce aduce cu ea imaginea bătrânului „dascăl“ uitată într-un colţ, dar absolut neceasară Universului, a tot ceea ce mişcă, Pământului ce a prins formă şi a devenit energie, mângâiat de lumină şi scăldat în albastru.

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur,/ […] / Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei“, spune poetul în „Rugăciunea unui dac“. Văzduhul nu putea să fie înţeles fără ochii deschişi spre tainele luminii. Albastrul poate să fie înţeles, gustat prin lumină, prin ochiul cel galben.

În „Crăiasa din poveşti“, albaştrii ochi adună toate basmele, toate tainele acestei lumi, în timp ce părul cel galben pare să fi deprins tainele Lunii: „Păru-i galben,/ Faţa ei lucesc în lună,/ Iar în ochii ei albaştri/ Toate basmele s-adună“.

Floare albastră“ e o chemare a iubitei spre clipa absolutului descoperită prin puterea dragostei. Geniul este sfătuit să se detaşeze de stele, de mare, de piramide, şi să-şi plece ochii spre izvorul pădurii. Acolo îl aştepta Floarea lui albastră, minunea ce şi-o dorea alături, dar nu a înţeles niciodată cum să o păstreze pentru eternitate. Floarea lui nebună, frumoasă, albastră, s-a pierdut ca o minune dulce de o clipă.

Teiul cu florile lui galbene şi parfumate, albinele ce „aduc colb mărunt de aur“, luna, lumina, stelele, nuferii cei galbeni aleargă după albastru în toată creaţia eminesciană, iar albastrul răspunde galbenului prin florile albastre, cer sau lacul cel albastru.

Setea de albastru, de absolut, se desăvârşeşte prin galbenul luminii în creaţia eminesciană.

Ana-Cristina POPESCU

Traducere
Ultimele articole