Într-o dimineaţă, era o zi de sâmbătă, în redacţie a sunat telefonul. Cum în afară de mine nu mai era nimeni acolo, am răspuns eu. Cineva, un domn în vârstă, din câte am putut să-mi dau seama după voce, voia să vorbească cu ziaristul care scrie editorialul şi care, în fotografie, apare cu ţigara în gură. Cum despre mine era vorba, i-am spus că-l ascult. I-am răspuns calm, aşa cum se face într-o zi nelucrătoare, când te-ascunzi în birou ca să-ţi rezolvi restanţele în linişte şi te rogi ca nimănui să nu-i treacă prin cap să te caute. Şi-apoi mai era vorba şi de un cititor, iar eu discut frumos cu toţi. Îmi pasă de fiecare în parte, aşa cum îmi pasă şi cum mă bucur de fiecare ziar vândut. Ştiu, sunt conştient că tot mai rari sunt aceia care le cumpără de la chioşcuri, tot mai puţini cei cărora le place să mângâie hârtia ca pe cea mai fină mătase împodobită cu nestematele literelor… Cum aş putea să fiu altfel decât calm cu ei?
L-am ascultat, aşadar, pe om cu toată atenţia. M-a întrebat dacă şeful meu e de acord cu fotografia aia şi i-am spus că e, fără doar şi poate, fiindcă, până una-alta, eu sunt şeful pe-aici. Cred că s-a cam enervat de ce i-am zis, pentru că imediat m-a întrebat ce educaţie le fac eu copiilor care văd poza cu un om în toată firea, cu ţigara în gură. Am încercat să-i explic, cu duhul blândeţii, două lucruri. Primul, că tinerii nu-şi citesc ei lecţiile pe care le au de învăţat la şcoală, darmite un ziar sau o carte, iar în al doilea rând eu am explicat o dată, tot într-un editorial, ce e cu poza aia. Cum bănuiam că omul nu l-a citit, i-am zis, pe scurt, că asta e soluţia pe care am găsit-o eu pentru a protesta împotriva celei mai tâmpite legi care s-a dat vreodată în ţara asta, Legea antifumat. I-am spus că sunt atât de supărat pe ea încât, şi dacă aş fi fost nefumător, tot aş fi luat o ţigară în gură, aş fi aprins-o, aş fi tuşit probabil de mi-ar fi ieşit ochii şi mi-aş fi scuipat plămânii, numai ca să fac fotografia aia. Fiindcă aici, din punctul meu de vedere, nu e vorba de fumători şi nefumători, ci de principii. Iar eu m-am simţit şi mă simt discriminat ca pe vremuri un negru în Africa de Sud.
Am vrut să-i mai spun şi altele, dar cititorul meu, atât cât o mai fi după discuţia asta, mi-a zis că face zacuscă şi are vinetele pe foc, şi a închis. I-aş fi povestit, pe scurt, bineînţeles, ca de la om la om, că pe la 35 de ani am învăţat o lecţie. E multă vreme de atunci, dar îmi amintesc perfect că, ţinând cu tot dinadinsul să fac bine cuiva, cred c-am ajuns s-o cam iau niţel razna şi, tot căutând răspuns la întrebările care îmi bântuiau zi şi noapte mintea şi sufletul, am ajuns la o mânăstire. Un călugăr m-a ascultat şi, cum ne plimbam, m-a prins de braţ şi mi-a spus ca, pe viitor, nici măcar să nu mai încerc să fac cuiva bine cu forţa, că uite ce păţesc.
Tot cam aşa ceva am impresia că a încercat să facă şi parlamentul ăsta de doi bani cu Legea antifumat şi mi se pare că face şi guvernul tehnocrat cu care, recunosc, până azi chiar n-am avut nimic, fiindcă am considerat că n-am ce să-i reproşez. Acum, însă, după ce am aflat că ministrul Agriculturii vrea să scumpească alimentele, ca să nu mai cumpărăm în sfânta prostie şi pe urmă să le aruncăm, acum zic, am.
Tot într-o sâmbătă, priveam, şi tot calm, telefonul cum dormea ziua în amiaza mare. Mă gândeam, la fel de calm, cum o să protestez la gogomănia cu scumpirea mâncării şi cred că o să-mi fac o poză, ori cu un sac de cartofi, ori cu un butoi de brânză în dinţi. Mulţumit de soluţia găsită, mi-am adunat lucrurile şi, înainte să plec din redacţie, am strivit, cu gingăşie, ţigara în scrumieră. Şi abia pe drum mi-am dat seama că tocmai scrisesem editorialul cu numărul 400…
Adrian CRÂNGANU
