Fac parte dintre acei bărbaţi care pot să se uite şi la cinci meciuri pe zi, unul după altul, fără să se plictisească câtuşi de puţin. Asta mi se trage probabil de la faptul că am făcut sport de când mă ştiu şi, dacă ar fi după mine, aş mai face şi mâine. Acum câţiva ani, vreo trei cred, m-am îmbolnăvit şi de atunci medicii mi-au spus să mă ţin cât mai departe de orice înseamnă efort. Păcat.
Când am fost copil, alţii au avut grijă să-mi împartă timpul petrecut cu învăţatul şi cel pierdut la fotbal, prin curtea şcolii. Mai târziu am făcut-o eu însumi, dar cred că, puse în balanţă, au atârnat mai greu învăţatul, cititul şi scrisul, faţă de fotbal şi sutele de ore petrecute în sala de forţă a stadionului de atletism. Dacă lucrurile ar fi stat invers, azi n-aş fi fost ziarist, ci antrenor. Şi chiar cred că mi-ar fi plăcut.
N-am considerat niciodată că anii în care am făcut sport au fost timp pierdut. Dimpotrivă, tot ce am învăţat ridicând haltere, alergând pe pistă cu antrenorul după noi şi croindu-ne peste fund cu o jumătate de suliţă când ne ajungea din urmă, rupând racheta de tenis sau jucând fotbal ori de câte ori mi s-a ivit ocazia, uneori chiar şi de două ori pe zi, mi-a folosit mai târziu, când a trebuit să acopăr şi rubrica sportivă. Ştiam cu ce se mănâncă meseria asta, fiindcă vorbeam aceeaşi limbă cu cei despre care scriam. Poate de-aceea am fost mai îngăduitor cu sportivii decât alţi ziarişti. N-am încercat să le găsesc scuze, dar eu am învăţat pe propria piele ce înseamnă o pietricică, un smoc de iarbă ori o durere care nu se văd din tribune ori la televizor, sau pur şi simplu o zi proastă.
Nu ştiu dacă tot ce am spus până acum îmi dă dreptul să mă pronunţ, însă eu m-am simţit pur şi simplu umilit atunci când, zilele trecute, am auzit că, dacă nu va mai fi reales la şefia FRF, Mircea Sandu vrea să ceară Comitetului Executiv să-i dea o rentă viageră de 5.000 de euro pe lună, până la sfârşitul zilelor. La aflarea veştii mi-am făcut cruce, chiar dacă pretenţiile astea n-au nicio legătură cu Dumnezeu. Absolut niciuna.
Apoi, un deştept de ziarist care prin tinereţe şi-o fi rupt picioarele pe terenurile de fotbal a adăugat că Mircea Sandu a cerut nici mai mult, nici mai puţin decât dublu faţă de cât primeşte Nadia Comăneci. Asta mi-a mai tăiat puţin din supărare şi m-a făcut să zâmbesc. Întotdeauna când îi aud numele păţesc aşa. Într-o clipă mă întorc în timp cu mulţi, mulţi ani, şi mă văd, micuţ şi durduliu, stând pe marginea patului şi uitându-mă cu gura căscată la un televizor alb-negru căruia, ca să nu-i fugă imaginea pe verticală, trebuia să-i dau un pumn în colţul din dreapta-sus. Întâmplarea o ţin minte de parcă s-ar fi petrecut ieri: Nadia Comăneci, micuţă şi slăbuţă, zbura între paralele, atât de frumos încât şi imaginea de la televizor s-a oprit, exerciţiul s-a terminat, însă nota întârzia să apară. Eu am închis gura şi am aşteptat. Într-un târziu, după câteva minute bune, pe panou a apărut cifra 1, un punct şi două zerouri. Eu am înţeles mai repede decât cei din sala de la Montreal şi am început să sar în pat, în picioare, însă m-am potolit imediat ce mama mi-a spus că-mi trage vreo două fiindcă rup arcurile recameului. Pe urmă abia au priceput toţi că de fapt tabela era proiectată prost, fiindcă nimănui nu-i trecuse prin cap că la gimnastică cineva poate să ia 10. Iar eu zâmbesc întotdeauna fiindcă aceea a fost ultima bătaie pe care n-am mai luat-o de la mama.
Cât despre Nadia, ei i-aş mări renta viageră la 12.500 de euro, adică de două ori şi jumătate cât vrea Mircea Sandu. Fiindcă 10-le ei e de două ori şi jumătate cât nota lui. Adică 4.
