Pe urmele ,,Doinei Banatului” şi ale slujitorilor ei

Despre acest mare taragotist am mai vorbit în săptămânalul nostru, el făcând parte, printre primii, din Orchestra ,,Lazăr Cernescu” din Caransebeş, în numărul de faţă urmând să vă dezvăluim mai multe despre acest muzicant.

Tiberiu Alexandru scrie despre marele Luţă Ioviţă, pe coperta cartonată a unui disc realizat de Electrecord – Made în România: ,,În anul 1883 a venit pe lume, în casa plină de copii a lui Mitru Ioviţă din Dalci, acela care avea să fie mândria lăutarilor bănăţeni. Abia de o şchioapă, la opt ani, Luţă e tocmit slugă, în vreme ce fraţii săi mai răsăriţi cântau în taraful tatălui. Şi-a căutat alinare în sunetul duios al fluierului, care-l doinea amarul. La 12 ani ajunge să cânte ca nimeni altul. Îl aude un îndrăgostit al cântecului popular, Pătru Răbăgia din Caransebeşul învecinat, îl ia în slujba sa şi-i cumpără un clarinet. Pentru acest act de generozitate, Luţă îl va pomeni toată viaţa cu recunoştinţă. În scurtă vreme, stăpâneşte instrumentul cu măiestrie. De acum drumul îi este deschis. Cere îngăduinţă să plece, iar Răbăgia i-o dă cu dragă inimă: <<Ascultă copile, văd că nu m-am înşelat. Tu nu vrei să rămâi slugă. Tu vrei să fii muzicant. M-ar bate Dumnezeu să te opresc>>. Cu clarinetul sub braţ, porneşte să înfrunte viaţa. Cântă la început de unul singur în mai multe cârciumi din Caransebeş, până ce, într-o zi, este descoperit de un cunoscut lăutar din partea locului, Pera, care-l ia în taraful său. Urcând treptele succesului, este solicitat de vestitul violonist Alexe Drugă şi o vreme face parte din orchestra acestuia. Faima i se răspândeşte cu repeziciune şi tânărul muzicant este chemat să cânte la Orşova, unde zăboveşte timp de trei ani.

Fiul sau, Alexandru, mort pe front in al Doi-lea Razboi Mondial

În vreme ce îşi făcea stagiul militar la Seghedin şi la Budapesta, Luţă Ioviţă învaţă să cânte din <<torogoată>>, instrument de abia construit de V.J. Schunda, în colaborare cu muzicologul G. Kaldy, în dorinţa de a reconstitui şi perfecţiona bătrâna surlă a curuţilor. I-a plăcut glasul ei şi l-a găsit pe potriva cântărilor bănăţene. A adus-o în Banat, unde, cum se ştie, a dobândit repede o foarte mare popularitate. Cântă din noul instrument la Caransebeş, la Orşova şi Reşiţa, şi în multe din satele Banatului, pe la nunţi, <<rugi>> (serbări de hram) şi petreceri. Într-o vreme cântă la Cluj. Cu mintea lui iscoditoare învaţă pretutindeni, îmbogăţindu-şi fără contenire repertoriul.

Izbucneşte războiul. Luţă, nedespărţit de <<torogoată>>, povesteşte cum într-o zi, undeva nu departe de Triest, pe frontul italian, se trezeşte cântând în timpul unui duel de focuri de armă şi mitraliere. Ca prin farmec se face linişte şi, cântând, se ridică deasupra tranşeelor. Cântă La Paloma, apoi un joc bănăţean, dar îl îneacă emoţia: <<Începând să plâng cu suspine, n-am mai putut!>>. Aplauzele şi ovaţiile, pornite din amândouă părţile, nu mai contenesc, dar artistul nostru nu mai are putere să cânte. Sol al cântecului bănăţean, Luţă Ioviţă vine în 1923 în Capitală, unde cântă mulţi ani, la început într-un restaurant peste drum de Tribunal, apoi în Piaţa Amzei. Cântă adesea la microfonul posturilor noastre de radio şi înregistrează numeroase discuri. Popularitatea şi preţuirea de care se bucură astăzi cântecul bănăţean este în bună parte datorată lui Luţă Ioviţă. Peste fire de sensibil, el a difuzat ani de-a rândul un repertoriu muzical de cea mai autentică speţă, bogat şi variat, de o înaltă valoare artistică. În vremea sa, lăutarii bănăţeni încetaseră să mai cânte din gură. În acest chip, a pierit aproape de la o zi la alta repertoriul lăutăresc vocal, în fruntea căruia se afla cântecul epic. Luţă Ioviţă ştia însă să cânte, şi când i s-a cerut, a cântat. L-a îndemnat mai ales pe fiul său Niţă (cunoscut mai târziu sub numele de Ion Ioviţă Luţă) să cânte din gură. Pilda a fost urmată şi cântecul popular a continuat să înflorească, popularizat de mulţi cântăreţi şi cântăreţe din partea locului. <<Cântecul bănăţean a trăit ca o floare veşnic fragedă, fiindcă ea a fost îngrijită şi udată de lacrimile şi dragostea lui Ioviţă Luţă>> (Ion Pătăşeanu-Bardac, Luţă Ioviţă, Barbu Lăutaru al Banatului, Timişoara, 1944)”.

Acest disc, închinat lui Luţă Ioviţă, înmănunchează o seamă de înregistrări făcute pe când era în putere, înregistrări pe bandă magnetică realizate la Radio în ultimii ani ai vieţii lui. Spre apusul vieţii, a cântat la Timişoara. ,,Taica Luţă” s-a stins din viaţă în Metropola Banatului, în 1954, plâns şi regretat de o lume întreagă. Caransebeşul cinsteşte memoria marelui artist prin organizarea anuală a Festivalului de muzică populară, solişti instrumentişti, dar şi vocali ,,Luţă Ioviţă” ( Va urma)