Lăutari de altădată
Ion Luca Bănăţeanu (II)
Continuăm în acest număr cu activitatea celui mai înzestrat dintre lăutarii almăjeni, vorbind despre lucruri care nu s-au spus în articolul anterior. Ion Luca Bănăţeanu a venit pe această lume la 12 noiembrie 1894, în comuna Bozovici, din Valea Almăjului, din părinţii Simion (Sâmu) Luca şi Chiva-Paraschiva, fiica lui Nicolae Radu, din Lăpuşnicul Mare. A avut un frate mai mare, Sâmu (Sâmulică), şi o soră mai mică, pe nume Maria, alintată Miţi. Tatăl său a fost un fel de staroste al lăutarilor almăjeni, având un taraf de excepţie. Taraful lui Sâmu Luca a fost considerat „Orchestra domnească”, cântând mulţi ani în toată Valea Almăjului, pe la mijlocul secolului al XIX-lea.
Valea Almăjului, sau Almăjul, cum i se mai spune, este una dintre cele patru văi principale care străbat Banatul de Sud. „Aşezată între Munţii Aninei, Cracul Almăjului, Pleşuva şi Semenic, acoperiţi de păduri seculare, Valea Almăjului formează o «ţară» deosebită, Ţara Almăjului, locuită de o lume aparte, lumea almăjenilor, trăind într-un colţ izolat al Banatului, pitoresc şi variat ca regiune, bogat în cântece şi oameni frumoşi, păstrători devotaţi a specificului lor” (Sabin V. Drăgoi, prefaţă la „Cântece şi jocuri populare româneşti din Valea Almăjului”. Pământ românesc străvechi, udat de apa Niergăului, de-a lungul căruia cezarul roman Traian şi-ar fi tăiat drumul spre „Cheile Saschii”, această vale păstrează din vremi străvechi tradiţii băştinaşe de mare frumuseţe şi autentică originalitate bănăţeană. Era firesc, deci, ca şi Valea Almăjului, cu atât de vechi şi originale tradiţii folclorice, să fi dat numeroşi lăutari, deţinători ai unui foarte bogat şi variat repertoriu de cântece. Unul dintre aceştia, cel mai înzestrat dintre lăutarii almăjeni şi chiar dintre lăutarii bănăţeni din toate timpurile, a fost Ion Luca Bănăţeanu. Dorinţa lui Sâmu Luca a fost ca pe Sâmulică să-l facă măcelar, iar pe Ion „domn cătănesc” (doctor militar). Dar Sâmulică şi Ion, de mici, au învăţat să cânte la vioară, după ureche. Primul lor „profesor” a fost tata Sâmu. Cât a fost copil, Ion a cântat alături de fratele Sâmulică în micul taraf condus de tatăl lor. Şcoala primară a făcut-o în localitate, având ca dascăl pe unul din cei doi preoţi, băştinaş şi om învăţat, colaborator la „Foaia Diecezană” din Caransebeş. Datorită naşului Ioniţă, funcţionar superior în administraţie, profesorul vienez Richard Kvaceak a dat ore de vioară şi pian lui Ion şi Sâmulică, învăţându-i notele muzicale. Liceul l-a făcut la Caransebeş, avându-i colegi de şcoală pe Constantin Daicoviciu, Ioan Goanţă şi Matei Armaş, care au devenit oameni de seamă – academician, protopop şi profesor, respectiv publicist. În ultimul an de liceu, a cântat în tânăra Orchestră simfonică din Caransebeş, înjghebată de profesorul de muzică Franz Stebla. În anul 1915, a terminat liceul şi s-a pregătit să îndeplinească dorinţa tatălui său, aceea de a urma medicina la Budapesta sau Viena. Dar visul său şi dorinţa tatălui s-au spulberat. În seara zilei de 15 august 1915, tatăl Sâmu s-a culcat şi dimineaţa nu s-a mai trezit. A decedat la vârsta de 50 de ani. În toamna aceluiaşi an, Ion a fost trimis pe front. În 14 septembrie 1916, a căzut prizonier la Armata Română şi a fost dus într-un lagăr de lângă Iaşi. Acolo a făcut o eczemă care i-a provocat dureri mari. În toamna anului 1918, s-a aflat într-un spital din Uzaciov (Polonia), unde a fost operat de acea eczemă. A fost repatriat şi s-a întors la Bozovici, unde a cântat în orchestra condusă de fratele său, la birtul lui Vitak (fost coşar).
În toamna anului 1919, la vârsta de 25 de ani, Ion Luca s-a înscris ca student la Academia Comercială din Bucureşti. Ştiind să cânte la vioară şi la pian, a fost dus de un coleg în casa magnatului Malaxa, care organiza săptămânal ceaiuri dansante. Aici l-a cunoscut pe Traian Staicu, funcţionar la Finanţe şi student la Drept. Şi Staicu cânta foarte bine la vioară şi la pian şi, sub îndrumarea sa, Ion Luca a învăţat să cânte la banjo.
În anul 1920, a renunţat la Academia Comercială datorită taxelor mari şi a trecut la Facultatea de Drept, unde frecvenţa la cursuri nu era obligatorie. Având timp liber, a câştigat bani cântând prin restaurante, saloane şi la Şcoala de dans „Simion şi Achim”. Aici, l-a cunoscut pe Ion Mirea, cel mai valoros saxofonist al vremii. Ion Mirea a avut un contract de câteva luni, cu orchestra sa, în oraşul Alexandria din Egipt. Ca violonist în orchestră, a fost preferat Ion Luca; acesta a stat în Alexandria cinci luni. Întors în ţară, şi-a făcut o formaţie cu acte în regulă, pe care a botezat-o „Trio Luca”. Cu această formaţie a cântat câţiva ani în Bucureşti, muzică populară şi mai ales uşoară. Cu „Trio Luca” a debutat la Radio Bucureşti.
În anul 1927 şi-a făcut rost de o casă cu chirie pe str. Filimon, nr. 16, unde a adus-o pe Breica Mircea din Bozovici, care nu era pe placul familiei. În ziua de 2 iulie 1932, a avut loc căsătoria civilă dintre Ion Luca şi Breica Mircea, la Primăria Sectorului IV-Verde. Naşi au fost Nicolae Trailovici, comisar de poliţie (originar din Iablaniţa) şi Niculina Trailovici, casnică.
După ani de zile, a renunţat la formaţia „Trio Luca” şi a înfiinţat o altă orchestră, cu Traian Lăscuţi Făgărăşanu, clarinetist din Cluj, sub denumirea „Carpaţi”. Cu această orchestră a evoluat în mai multe localuri, cu el cântând şi fratele Sâmulică. La 10 ianuarie 1943, a încheiat şi căsătoria religioasă, la Biserica ortodoxă română Sf. Ilie, din cartierul bucureştean Grant. Un timp a cântat la restaurantul „Amiciţia”, situat între berăria „Gambrinus” şi grădina „Cişmigiu”, cu soliştii vocali Ioana Radu şi Emil Gavriş. Apelativul de „Bănăţeanu” l-a primit de la consumatorii anonimi, iubitori de folclor, ca să-l deosebească de naistul Fănică Luca. Ion Luca Bănăţeanu şi orchestra sa au fost de multe ori invitaţi la Radio, pentru acompaniament şi înregistrări. A înregistrat câteva discuri de muzică sub firma „Columbia”.
Lui Tiberiu Brediceanu i s-a născut la un moment dat ideea de a înfiinţa o orchestră populară la Radio Bucureşti, al cărei dirijor să fie Ion Luca Bănăţeanu. Problema s-a amânat din cauza declanşării celui de Al Doilea Război Mondial. Ion Luca Bănăţeanu a plecat cu familia la Bozovici. A stat în casa fratelui Sâmulică, cântând împreună la birtul lui Vitak, dar preferinţa lui au fost localurile de lux. S-a gândit la Caransebeş, oraşul adolescenţei şi tinereţii. În Caransebeş trăia un verişor al său, pe nume Mihu Crăciun, care, mai târziu, a ajuns dirijor al Orchestrei „Lazăr Cernescu”. Mihu Crăciun i-a aranjat să cânte la restaurantul „Pomul Verde”. La Caransebeş a stat puţin, fiindcă a primit o invitaţie de la directorul Băncii din Oraviţa, Ion Băiaş, şi de la patronul restaurantului „Coroana”, pe nume Stern, să cânte şi în oraşul lor. Luca a primit bucuros invitaţia, şi în septembrie 1945 s-a dus cu familia în Oraviţa. Acolo a cântat la restaurantul „Coroana”, care în fiecare seară era arhiplin. În Oraviţa, Ion Luca şi-a adus aminte că, într-o seară, la restaurantul „Amiciţia” din Bucureşti, dr. Petru Groza i-a vorbit de profesorul Nicolae Lighezan, culegător de folclor. S-a dus acasă la profesorul Lighezan, care era bolnav, şi i-a spus că dr. Petru Groza i-a vorbit de nişte caiete de folclor. Profesorul Lighezan i-a dat cele patru caiete, spunându-i să facă cu ele ce vrea.
Cu puţin timp înainte de moartea profesorului Lighezan, în Oraviţa a avut loc o manifestare muzicală inedită, organizată de corul din oraş, instruit şi dirijat de prof. Vasile Vărădeanu. Concertul s-a ţinut în sala festivă a Prefecturii judeţului Caraş. La acea manifestare muzicală, Ion Luca Bănăţeanu a cântat doine şi jocuri din culegerea profesorului Nicolae Lighezan. În acelaşi an, a fost chemat la Bucureşti de pianistul Virgil Bageac şi de dr. Petru Groza, pentru a cânta la grădinile „Aron” şi „Zisu”. A primit şi casă cu chirie de la dr. Petru Groza, pe str. Petru Maior, nr. 5, în cartierul Banu Manta. Compozitorul Tiberiu Brediceanu a recomandat ca Societatea de Radio să-şi alcătuiască o mică orchestră, care să stea la dispoziţia rapsozilor populari pentru acompaniament sau să interpreteze muzică populară instrumentală. În anul 1952, Ion Luca Bănăţeanu a avut necazuri cu noul instructor de partid şi a făcut o pareză parţială (mâna şi piciorul stâng), suferind un accident vascular. Încet, încet, şi-a revenit, dar a rămas numai dirijor, alături de Nicu Stănescu. A selectat şi a promovat valori ale melosului popular cu priliejul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, din Bucureşti, în anul 1953. S-a ocupat de instruirea şi educarea muzicală a tânărului Marcel Budală, care a cântat la acordeon şi cântece bănăţene. Alt elev al său a fost Petrică Vasile din Caransebeş, solist instrumentist, creatorul stacaturii la saxofon. Atât Marcel Budală, cât şi Petrică Vasile au fost laureaţi ai Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, Bucureşti, 1953. În anul 1955, Prezidiul Marii Adunări Naţionale i-a conferit titlul de „Artist emerit” lui Ion Luca Bănăţeanu, pentru merite deosebite în activitatea artistică şi în domeniul radiofoniei.
Avea obiceiul ca în concedii să se ducă la Bozovici, la fratele său Sâmulică şi la sora Miţi. În anul 1958 s-a pensionat. Ca pensionar, a citit zilnic, şi-a privit vioara care stătea pe dulap, s-a plimbat cu nepoţica Daniela, odrasla fiicei sale Viky, iar între orele 17-19 era vizitat de Nelu Stan, pe care l-a considerat un adevărat fiu al său. Împreună cu Nelu Stan a armonizat diferite piese muzicale pe instrumente, pentru Orchestra Radiodifuziunii Române. În arhiva familiei Luca se află trei caiete. În fiecare vară, a mers cu soţia în Bozoviciul său drag, iar în luna aprilie 1963 s-a dus pentru ultima oară… Poate şi-a simţit sfârşitul…
Întors în Bucureşti, în 7 mai a cerut să vină preotul să-l împărtăşească. De faţă a fost şi Nelu Stan. În prezenţa celor doi şi a membrilor familiei, a decedat. Dorinţa lui a fost ca somnul de veci să-l doarmă în Ţara Almăjului, în Bozoviciul său drag, alături de părinţi. Melita Apostol, director general la Radiodifuziunea Română, soţia lui Gheorghe Apostol, a pus la dispoziţie o maşină pentru deplasarea la Bozovici. Corpul neînsufleţit al lui Ion Luca Bănăţeanu a fost depus la Casa Naţională din localitate. A fost prohodit de protopopul Ioan Goanţă, colegul său de liceu, şi de protopopul Gheorghe Ţunea. Răspunsurile funebre au fost date de corul din localitate, dirijat de învăţătorul Ion Ciocu. Pe crucea de marmură albă ce-i străjuieşte mormântul, sunt dăltuite cuvintele: „ION LUCA BĂNĂŢEANU (1894-1963), Maestru neîntrecut al doinelor şi cântecelor bănăţene”.
La 7 mai 1983, s-au împlinit 20 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui artist. Cu acest prilej, Radiodifuziunea Bucureşti i-a dedicat o emisiune omagială. Prezentarea a fost făcută de Maria Banu şi Traian Buhlea. La emisiunea respectivă au fost invitaţi să vorbească apropiaţi şi colaboratori ai dirijorului şi interpretului Ion Luca Bănăţeanu. Printre vorbitori, s-a aflat şi profesorul Tiberiu Alexandru, comparându-l pe cel omagiat cu Grigoraş Dinicu, reprezentativ pentru muzica din Muntenia şi Oltenia.
Amintirea lui Ion Luca Bănăţeanu încă mai dăinuie, şi nu numai la Bozovici, ci şi la Oraviţa şi chiar la Bucureşti. Personal, pot să spun că mă bucur fiindcă am intrat în posesia înregistrărilor din 7 mai 1983, care m-au ajutat la redactarea acestui articol, alte date fiindu-mi oferite de preotul Petru Gărău, de la parohia comunei Jebel, care mi-a devenit prieten, atât mie, cât şi lui Tibi Ogârcin, de la Frizeria „Figaro” din Caransebeş.
Ştefan ISAC
