Get Adobe Flash player

Mozaic

Oameni, fapte şi locuri: Biserica lui Decebal

Despre Zalmoxis (Zamolxe) şi alţi învăţaţi ai dacilor s-a scris foarte mult şi mă voi rezuma la o scurtă incursiune în cuprinsul acestor scrieri. Zalmoxis primeşte cunoştinţe de la una din cele mai avansate culturi antice, fiind călăuzit de grecul Pitagora în descifrarea tainelor naturii şi omenirii. Revenit în sânul comunităţii dace, le împărtăşeşte conducătorilor şi întregului popor cunoştinţele şi experienţa sa, insuflându-le ideea nemuririi, el fiind zeificat.

Retragerea lui Zalmoxis timp de 3 ani într-un loc de meditaţie în creierul munţilor, fapt menţionat de mai mulţi autori antici, le-au conferit, atât lui cât şi locului, sacralitatea. Acest loc de reculegere, aflat în apropierea graniţei teritoriale a localităţii Rusca-Teregova, se află în Muntele Gugu din Masivul Godeanu. Continuă să citești

Sânzienele (Drăgaica)

Deşi sunt asociate sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Sânzienele îşi au originea într-un stravechi cult solar. Sărbătoarea se mai numeşte în unele locuri şi Cap de vară”. Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi „Amuţitul cucului”. Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la Echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie), până la Solstiţiul de vară (în jur de 21-22 iunie), sau de Sânziene, pe 24 iunie. Se spune în popor că, dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

Potrivit etnologului Marcel Lutic, sub numele Sânziene se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume; ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica”. Continuă să citești

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată“

Era o noapte luminoasă. Luna și-a găsit odihna pe spinarea unui nor. Sub ochiul protector și palid al nopții, frunzele îmbătrânite ardeau în copacii ce le-au fost până nu demult mamă, cupă cu nectar divin. Treceam printre ruguri aprinse și ascultam plânsul unor umbre, plânsul unei vieți risipite. Ochiul nopții, cu pupila lui cea galbenă ascunsă printre lacrimile norului, nu mai inspira protecție fragilelor aripi ce au zgâriat odinioară scoarța copacului printr-un mugur. Totul e rece sub lumina albicioasă a nopții, iar frunzele plâng și învață să zboare. Nici n-au crezut vreodată că pot să devină aripi de flutur, ele, niște domnișoare, din coconul lemnos al unui pom.

Pe o bancă am zărit o bătrână. Era înveșmântată în haina întunecatei singurătăți. Cu o clipă în urmă a fost și ea un mugur, pe urmă o verde frunză mângâiată de soare, dar acum, acum arde. Rugul ei mocnește și hainele-i s-au îmbujorat asemenea limbilor de foc ce mistuie copacii. Continuă să citești