Get Adobe Flash player

Mozaic

Între adevăr istoric şi legendă

Există poveşti, brodate pe unele întâmplări reale, care primesc cu timpul haine noi, trecând, cu vremea, de la o generaţie la alta. De multe ori, legendele spun ce n-a reţinut istoria.

Românii şi-au purtat destinul odată cu nostalgia strămoşilor, pe drumuri de baladă şi legendă, pe cadranul multimilenar al istoriei, în zonele carpato-danubiano-pontice ale Daciei.

În Munţii Poiana Ruscă, de pildă, poate zeci, poate sute de poveşti se spun, una mai interesantă decât alta. Despre bogăţia adâncurilor, despre stăpânii mai vechi ori mai noi, poveşti de dragoste ori de haiducie. Amintirea acestora mă urmăreşte şi devine cu atât mai obsedantă, cu cât anii şi deceniile au nins peste ţărâna în care ei se odihnesc.

Am vrut cu tot dinadinsul să fac cunoscute câteva dintre aceste comori, flori din peisajul spiritual oral al trecutului, transmise prin graiul şi bunătatea bătrânilor, căci, peste multe întâmplări înlănţuite de-a lungul anilor, timpul a ţesut văl de legende. Continuă să citești

Rătăcită

Într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, o rândunică s-a aşezat pe pervazul ferestrei de la camera mea. Pentru un moment, am avut impresia că mă urmăreşte cu privirea, dar m-am înşelat. Rândunica era dezorientată. Nu ştia ce să facă.

Din teiul bătrân s-a desprins o frunză palidă, ce a atins în căderea-i rândunica. Aceasta şi-a scuturat aripile ca şi cum ar fi dorit să alunge ceva care i-ar îngreuna şi mai mult existenţa. Dacă frunza ar fi putut plânge, cu siguranţă şi-ar fi doinit durerea alături de rândunica ce nu-şi găsea drumul.

Am început să urmăresc cu atenţie toate mişcările delicatei păsări. Micuţa vietate era speriată. Probabil era la fel de pierdută ca o frunză ce aştepta clipa fatală a existenţei sale. Ochii trişti ai păsării căutau ceva. Probabil căutau stolul de care s-a pierdut. E posibil ca din cauza oboselii rândunica să fi aţipit o clipă, iar familia ei, fără să-i observe absenţa, să-şi fi continuat călătoria spre ţări mai călduroase. Continuă să citești

Oameni, fapte şi locuri: Biserica lui Decebal

Despre Zalmoxis (Zamolxe) şi alţi învăţaţi ai dacilor s-a scris foarte mult şi mă voi rezuma la o scurtă incursiune în cuprinsul acestor scrieri. Zalmoxis primeşte cunoştinţe de la una din cele mai avansate culturi antice, fiind călăuzit de grecul Pitagora în descifrarea tainelor naturii şi omenirii. Revenit în sânul comunităţii dace, le împărtăşeşte conducătorilor şi întregului popor cunoştinţele şi experienţa sa, insuflându-le ideea nemuririi, el fiind zeificat.

Retragerea lui Zalmoxis timp de 3 ani într-un loc de meditaţie în creierul munţilor, fapt menţionat de mai mulţi autori antici, le-au conferit, atât lui cât şi locului, sacralitatea. Acest loc de reculegere, aflat în apropierea graniţei teritoriale a localităţii Rusca-Teregova, se află în Muntele Gugu din Masivul Godeanu. Continuă să citești

Sânzienele (Drăgaica)

Deşi sunt asociate sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Sânzienele îşi au originea într-un stravechi cult solar. Sărbătoarea se mai numeşte în unele locuri şi Cap de vară”. Sărbătoarea Sânzienelor mai este denumită în popor şi „Amuţitul cucului”. Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la Echinocţiul de primăvară (în jurul datei de 21 martie), până la Solstiţiul de vară (în jur de 21-22 iunie), sau de Sânziene, pe 24 iunie. Se spune în popor că, dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.

Potrivit etnologului Marcel Lutic, sub numele Sânziene se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume; ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica”. Continuă să citești

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată“

Era o noapte luminoasă. Luna și-a găsit odihna pe spinarea unui nor. Sub ochiul protector și palid al nopții, frunzele îmbătrânite ardeau în copacii ce le-au fost până nu demult mamă, cupă cu nectar divin. Treceam printre ruguri aprinse și ascultam plânsul unor umbre, plânsul unei vieți risipite. Ochiul nopții, cu pupila lui cea galbenă ascunsă printre lacrimile norului, nu mai inspira protecție fragilelor aripi ce au zgâriat odinioară scoarța copacului printr-un mugur. Totul e rece sub lumina albicioasă a nopții, iar frunzele plâng și învață să zboare. Nici n-au crezut vreodată că pot să devină aripi de flutur, ele, niște domnișoare, din coconul lemnos al unui pom.

Pe o bancă am zărit o bătrână. Era înveșmântată în haina întunecatei singurătăți. Cu o clipă în urmă a fost și ea un mugur, pe urmă o verde frunză mângâiată de soare, dar acum, acum arde. Rugul ei mocnește și hainele-i s-au îmbujorat asemenea limbilor de foc ce mistuie copacii. Continuă să citești