Get Adobe Flash player

editorial

Părerea mea!

Vizualizari: 63

Chiar dacă de multe ori am lăsat impresia că nu sunt deloc atent la ceea ce se întâmplă în jurul meu, fiindcă nu mă interesa ori păream cu gândurile în cu totul altă parte, ba, mai rău, mi se mai închideau şi ochii de somn, lucrurile nu stăteau întocmai aşa. Ceva în mine mereu a rămas treaz, nu mult, o bucăţică, şi mai cred că ea a existat acolo dintotdeauna. Cum altfel aş putea să-mi explic amintirile care, oricât de greu ar părea de crezut, se mai plimbă uneori prin gândurile mele? S-ar putea crede că bat câmpii, dar ţin minte perfect cum, pe la vreo doi ani şi jumătate, bunicul mă lua cu el în căruţă, îmi amintesc mustaţa lui care pe vremea aia nu ştiam că seamănă cu a lui Hitler, văd şi-acum foarte clar biciuşca înfiptă într-o bucată de ţeavă lustruită de pe marginea loitrei şi coada mătăsoasă a calului care valsa, elegant, cu muştele care nu-i dădeau pace. Mă mai văd, după vreo doi sau trei ani, ca şi cum aş fi undeva deasupra, cum stăteam la poveşti cu Petrache Lupu, omul lui Dumnezeu de la Maglavit, de unde era mama, ciuguleam seminţe dulci de floarea-soarelui pe care le culegeam direct de pe turtă, şi cum, din când în când, el îmi întindea o pungă cafenie cu bomboane lipicioase pe care le molfăiam şi noaptea-n somn.

N-am reuşit niciodată să-mi explic cum de se-ntâmplă toate astea, dar adevărul e că nici nu mi-am pierdut vremea încercând să aflu. Şi cum pe-atunci nu ştiam să scriu, am păstrat undeva, nu ştiu unde, cred că mai degrabă ca pe nişte fotografii decât ca pe un film, toate acele imagini care mi-au colorat copilăria. Continuă să citești

Guma

Vizualizari: 129

Zilele trecute am răsfoit – vorba vine – paginile unui ziar online. Mai fac şi asta din când în când, fiindcă ştiu că ei sunt mult mai grăbiţi decât mine, la somnorosul meu de săptămânal, sunt şi mai mulţi, aşa că uneori mai trag cu coada ochiului şi mă mai inspir de la ei. Alteori, când am puţin mai mult timp, urmăresc site-urile pur şi simplu ca să văd în ce ape se mai scaldă colegii mei, cu cine mai ţin şi pe care-i mai înjură. Recunosc că nu mă omor cu cititul şi că doar rareori depăşesc trei rânduri sub titlu, dar nu din răutate, ci pentru că suntem o lume atât de mică şi ne cunoaştem atât de bine între noi, încât de cele mai multe ori ştiu ce-au să scrie încă dinainte de a pune mâna pe pix ori pe tastatura calculatorului.

În ziua aceea, toate au fost exact aşa cum am descris lucrurile până aici. Din începutul unui articol – fiindcă n-am citit decât primele trei rânduri şi vreo două de la mijlocul paginii – am aflat la ce nuntă faină fusese autorul reportajului: mirele lucra în Germania, dar nu sunt sigur sută la sută de ţară, mireasa parcă în Austria, dar nici de data asta nu bag mâna-n foc, socrul mare cred că în Spania, soacra mare în Italia, socrul mic în Danemarca, soacra mică în Luxemburg, iar naşii – el în Irlanda, iar ea, dacă nu mă-nşel, în Grecia. Din cele citite la mijloc, alea două rânduri de care am pomenit, am înţeles că din bătătură s-au dus cu toţii, cu vreo 80 de maşini să moară lumea, la un local de local, şi-au încins o nuntă românească despre care o să se povestească cel puţin vreo zece mii de ani, începând cu 2018. Continuă să citești

Mi-e dor să-mi fie frică

Vizualizari: 186

Când eram mic, cel mai frică dintre toţi oamenii din bloc mi-era de Nea Ciobanu. Nu fiindcă era chel, de fapt avea ceva păr deasupra urechilor şi nişte fuioare rare îi acopereau, cât de cât, ceafa, nici pentru că era mătăhălos, cu toate că ăsta ar fi fost un motiv temeinic să mă tem de el, nu, nimic din toate astea. Eu îngheţam numai când îl vedeam, la fel ca şi ceilalţi ţânci, fiindcă părinţii noştri, ca să ne mai taie din râvna cu care făceam prostii, avuseseră grijă să ne bage în cap că, pe vremuri, Nea Ciobanu fusese Jandarm, cu J mare, rostit nu cu respect, ci ca o ameninţare. Nu prea ştiam noi ce-nseamnă asta, ba, ca să fiu sincer, n-aveam nici cea mai vagă idee, dar cuvântul băga spaima-n noi şi tremuram numai când auzeam de el, mai abitir decât atunci când Baba Saveta, ţiganca, trecea pe stradă cu sacul plin de copii răi în spinare, pe care-i ducea acasă să-i mănânce, la prânz ori la cină, depinde cât era ceasul.

Pe urmă am aflat că Nea Ciobanu lucra de fapt în uzină, şi abia târziu de tot, că e macaragiu. Vestea asta a mai îmbunătăţit puţin situaţia, dar numai până când am fost toată trupa la un film în care am stat în primul rând, fiindcă acolo biletul costa un leu cincizeci, şi aşa, cu gâturile sucite la ecran, am văzut că jandarmul era un om rău, îmbrăcat în uniformă albastră, şi avea pe umăr o carabină lungă cu care trăgea după comunişti. Din clipa aia, groaza a pus stăpânire pe sufletele noastre micuţe, fiindcă eram sigur că şi Nea Ciobanu avea o puşcă ascunsă sub pat sau în şifonier, şi cel puţin mie mi-au trebuit câţiva ani buni până să-nţeleg că bătrânul era de fapt un om de toată isprava, care, de multe ori, m-a ajutat fără ca eu să ştiu, acoperindu-mă cu aripa lui de înger păzitor. Continuă să citești

Despărţirea în silabe

Vizualizari: 181

Îmi place să cred că am fost, sunt şi voi fi mereu primul critic al textelor mele, indiferent că e vorba de editoriale sau de simple ştiri de umplutură. Asta fiindcă eu ştiu cel mai bine cât de greu mi-a fost să scriu cutare sau cutare articol, cât am alergat ori câte telefoane am dat şi câţi nervi mi-am făcut ca să obţin o informaţie care până la urmă s-a dovedit de doi bani, şi ştiu înaintea cititorului unde va zâmbi, unde se va întrista ori unde va cădea pe gânduri, pentru că primul care trăieşte toate astea pe pielea lui sunt chiar eu. Îmi mai dau seama, încă dinainte ca ziarul să intre la rotativă, care text va sătura şi mulţumi cititorul şi care nu-l va convinge aşa cum mi-aş dori, după cât de simple sunt cuvintele pe care le folosesc, după cât de uşor aleargă privirea pe ele, după ritmul pe care trebuie să-l păstrez de la prima până la ultima literă, dar mai ales după cât de abrupt şi neaşteptat e finalul. Nu-mi iese însă de fiecare dată aşa cum îmi doresc, iar când se-ntâmplă asta, întotdeauna îmi promit să mă revanşez faţă de cititori tura viitoare. Continuă să citești

Bărbile albe

Vizualizari: 135

Acum vreo două luni, cred, am fost într-o biserică catolică. Până să ajung în ceea ce la ortodocşi se numeşte naos, adică în sala principală, cu băncuţele în care stau enoriaşii frumos aliniate, părintele, care între noi fie vorba îmi era simpatic foc, fiindcă fuma pe ascuns, m-a dus pe nişte coridoare întunecate, care mie, probabil pentru că păşeam prima oară pe ele, mi s-au părut foarte întortocheate. Mirosea acolo exact aşa cum mă aşteptam şi cum mi-aş fi închipuit dacă ar fi trebuit să fac vreodată un exerciţiu de imaginaţie: a vechi, a închis, a praf umed, a linişte, pace şi tihnă, a singurătate şi a timp care stă în loc. În clipele acelea, Dumnezeu ştie de ce, nu m-am gândit deloc la articolul pe care îl aveam de scris, ci la Klaus Iohannis şi la cum stă el acolo la Cotroceni, cuminte ca părintele paroh, ba chiar mai cuminte decât el, fiindcă îmi închipui că preşedintele nici măcar nu se ascunde ca să tragă o ţigară.

Apoi, un timp, asocierea asta m-a urmărit aproape peste tot, pe stradă, în maşină, în tren, până şi acasă, în puţinele ore în care nu lucram, ca un fel de obsesie, ca un păcat care te apasă, sau mai degrabă, în cazul meu, ca o vină de care nu poţi scăpa decât mărturisind-o. Iar eu chiar asta am să încerc să fac. Pentru că m-am ferit să vorbesc, în articolele mele, despre politică, socotind că am scris destul despre ea în anii în care am lucrat prin alte redacţii şi niciodată nu mi-a făcut cine ştie ce plăcere, cred că a sosit timpul să mă eliberez de povara gândurilor pe care m-am străduit mereu să le ascund, cu atât mai mult cu cât nu ştiu cine ar avea răbdare să le asculte sau să le citească, fiecare având deja convingeri pe care toate cuvintele mele rostite sau aşternute pe hârtie într-o viaţă nici măcar n-ar reuşi să le clintească din loc. Aşadar, nu pentru ei o fac, ci pentru mine. Ştiu că e un fel de spovedanie egoistă, dar mă consolez cu gândul că, până la urmă, ea o să intereseze, totuşi, pe cineva. Continuă să citești

A treisprezecea zodie

Vizualizari: 167

Am citit, nu mai ţin minte când, dar, oricum, nu demult, o tâmpenie pe Facebook, una din acelea care parcă era scrisă pe o bucată de carton şi semăna cu o pancartă plimbată pe la mitingurile pe care le tot văd pe la televizor, din care am aflat că Balanţele sunt frumoase la exterior şi urâte în interior. Cele mai tari zodii, adică cele frumoase şi pe dinăuntru, şi pe dinafară erau parcă Leii, Taurii şi Berbecii sau Racii, nu-mi mai amintesc exact care dintre ele, fiindcă pe moment nu m-a interesat decât de mine, şi asta doar pentru că aveam chef să mă distrez un pic. N-am luat niciodată în serios prostiile astea şi n-am crezut nicicând, nici cât negru sub unghie, în horoscoape. Am înţeles demult că destinul nu mi-l stabilesc stelele, ci este urmarea, peste timp, a fiecărui gest al meu, oricât de neînsemnat ar părea el la prima vedere. Dar nici înainte de asta n-am crezut în zodiac. Atunci când, ca pe toată lumea, m-a pasionat şi pe mine problema, fiindcă era la modă, am studiat-o cât am putut eu de profund şi am tras concluzia că, pe de o parte, nu mă regăseam complet în nicio zodie, dar în acelaşi timp mă şi identificam câte puţin cu fiecare, aşa că, dezamăgit, am căutat alte explicaţii pentru norocul sau ghinionul de care am avut parte, ori pentru puţinele succese şi nenumăratele eşecuri cu care mi-a fost presărată viaţa. Continuă să citești

Vlad Ţepeş pentru o zi

Vizualizari: 241

Din când în când îmi propun ca pe viitor, chiar dacă nu ştiu prea bine ce înseamnă asta, să scriu o carte în care, într-unul dintre dialoguri, să aduc meşteşugit vorba că nu-mi pare rău că nu sunt Dumnezeu, fiindcă, dacă aş fi fost şi, la un moment dat, m-aş fi uitat mai atent la lumea pe care am creat-o, m-aş fi sinucis. Or, cu tot respectul, aşa ceva nu se poate. Sper că n-am comis o blasfemie spunând asta, mai ales că nu gândesc cu adevărat aşa. Era doar o figură de stil şi nimic altceva, pe care mi-aş fi dorit s-o folosesc ca să trezesc poporul ăsta şi, dacă s-ar fi putut, să-i smulg inima de slugă pe care o poartă în piept.

Nu cred, însă, că e cazul să-mi fac griji că voi trezi prea curând mânia habotnicilor cu vorbele mele. Spun asta fiindcă, chiar dacă mi-am pus ambiţia să mai scriu şi altceva în afară de articole, cum ar fi, de pildă, un roman, cel puţin acum nu mă văd în stare să-mi duc gândul până la capăt. La fel ca şi cei din jurul meu, şi eu aştept de la mine mai mult, atâta doar că nu mi-o spun, aşa cum o fac ei. Măcar eu vreau să mă las în pace atunci când, la întrebarea dacă m-am apucat sau dacă mai am mult de lucru la roman, ori de ce nu mai scriu, singurul meu răspuns e ridicatul din umeri. Nu ştiu dacă timp nu am, sau îmi lipseşte puterea să fac asta. S-ar putea să fie vorba despre amândouă, dar mi-e frică şi ruşine s-o recunosc. Continuă să citești