Get Adobe Flash player

editorial

Prinţi şi cerşetori

Vizualizari: 108

Când stau şi mă uit în urmă, mi-ar plăcea să pot spune că am făcut întotdeauna ceea ce trebuia. În realitate, tare mă tem că lucrurile nu stau tocmai aşa, fiindcă greşelile tinereţii sunt nenumărate, şi mă gândesc acum doar la cele pe care mi le recunosc. Cele pe care mă prefac că nu le mai ţin minte, sau chiar nu mi le mai amintesc, sunt, cred, şi mai multe. Cel mai adesea, ţinta răului pe care l-am făcut am fost eu însumi. Dacă însă i-am rănit şi pe alţii, a fost fără voia mea, pentru că n-am vrut să lovesc niciodată pe nimeni şi nici nu m-am răzbunat vreodată pe cineva. Am lăsat judecarea faptelor în seama altcuiva, mai presus de noi, şi nu m-am înşelat, pentru că, în timp, fiecare şi-a primit răsplata cuvenită. Atunci când mi-am dat, totuşi, seama că am făcut ceva rău sau urât cuiva şi am fost prea orgolios ca să-mi cer iertare, am încercat din răsputeri să-mi îndrept din umbră, fără ca omul faţă de care am greşit să-şi dea seama, fapta de care m-am făcut vinovat. A fost poate vorba şi de puţin egoism, fiindcă am făcut totul şi pentru mine, ca să fiu eu cu sufletul împăcat. Am greşit adesea, mai ales, în tinereţe, dar nu mi-a păsat niciodată ce crede, şi cu atât mai mult ce vorbeşte lumea despre mine, şi asta a fost o altă greşeală. Am încercat, în ani, s-o repar, dar nu ştiu în ce măsură am şi reuşit lucrul ăsta. Continuă să citești

Un metru jumate

Vizualizari: 168

Cred că am început deja să obosesc de când mă tot întreb, atunci când chiar nu am altceva mai bun de făcut, cât de înalt trebuie să fie un ziarist, sau cât de frumos ori pocit, ce soi de personalitate ori statură morală trebuie să aibă ca să-i sară în ochi unui şef numit politic şi doar vremelnic într-o funcţie, nu pentru că ar fi fost el deştept, ci doar fiindcă a ştiut să fie mai zelos decât alţii şi să pupe mai apăsat acolo unde trebuie decât au făcut alte lichele aidoma lui. Şi, chiar dacă e vorba despre un simplu salut sau măcar de o înclinare a capului spre jurnalistul cu pricina, oricare ar fi el, eu, unul, n-am reuşit să găsesc un răspuns care să mă mulţumească, cu toate că problema asta mă frământă de ani şi ani.

Am mai scris o dată despre ea, dar e mult de atunci, iar jurnalistul nebăgat în seamă eram chiar eu. Am păţit-o pe treptele unei instituţii, unde am dat nas în nas cu un senator, asta era pe vremea aceea piticania, o stârpitură de nici un metru jumate, un măscărici care, luni întregi, ba poate chiar ani la rând, mă privise în ochi de la doi paşi, la toate conferinţele lui de presă în care niciodată nu reuşise să spună mai mult decât nimic. Deranjul meu a fost cu atât mai mare cu cât, atunci când îi transcriam de pe reportofon tâmpeniile, mai trebuia să-i corectez şi greşelile de gramatică pe care le făcea cum deschidea gura.

În fine, a trecut, eu am rămas acelaşi ziarist nebăgat în seamă, iar el s-a întors în lumea lui măruntă, croită pe măsura staturii sale de nici un metru jumate. Şi n-o spun cu răutate, ci doar cu acea tristeţe izvorâtă din anii în care, acolo, la masa presei, nebăgat în seamă de marii actori ai zilei, am fost totuşi spectator la rolurile pe care le-au jucat unii pentru alţii, uneori jalnic, alteori ridicol, pe ceea ce şi-au imaginat ei că e marea scenă a vieţii.

Cu el, cu jumătatea de om şi de rol, n-am avut de fapt niciodată nimic. În afară de a-i transcrie balivernele de pe bandă, n-a făcut niciun lucru care să mă îndemne să pun mâna pe pix şi să scriu măcar o literă despre persoana lui, în afară, bineînţeles, de faptul că nu m-a băgat în seamă, aşa cum nu i-a băgat nici pe ceilalţi colegi ai mei, iar asta m-a convins să-i dedic câteva rânduri într-un ziar de-acum vreo 15 ani. Continuă să citești

Uimirile mele

Vizualizari: 219

Meseria de ziarist e frumoasă dintr-o mulţime de motive şi, dacă ar fi după mine, pe primul loc l-aş aşeza pe acela că, dacă supravieţuieşti suficient de mulţi ani în ea, ai ocazia să vezi locuri şi să auzi lucruri de care altminteri habar n-ai fi avut că există ori că le poate rosti cineva. Cred, adică nu cred, sunt sigur că, orice s-ar întâmpla, cititorii nu află niciodată totul. Uneori e greu să descrii în cuvinte frumuseţea pe care o vezi sau o trăieşti ca ziarist, oricât de bine ai stăpâni vorbele, alteori mizeria din oameni te doare atât de tare încât preferi să sângerezi singur şi să o opreşti în tine, ca să nu-i mai răneşti pe alţii cu ea, iar câteodată ţi se interzice pur şi simplu să scrii despre ceva, dar astea sunt cazuri rare. Iar uneori, când n-am altceva mai bun de făcut, stau şi mă gândesc că puţine sunt lucrurile care nu mi s-au întâmplat şi chiar mai puţine acelea care să poată să mă mai mire.

De când fac meseria asta, am văzut de toate. Îmi amintesc perfect cum, într-o dimineaţă, în drum spre locul unde trebuia să fac o documentare, chiar m-am frecat la ochi şi am întors capul într-o parte, fiindcă nu-mi venea să-mi cred urechilor că băieţelul zdrenţăros de vreo cinci-şase ani care mergea în echilibru pe o şină de cale ferată, cu braţele desfăcute în cruce, spunea clar şi răspicat că astă-noapte văzuse râuri de ciocolată. Continuă să citești

Somn uşor!

Vizualizari: 226

Am stat mult în cumpănă dacă să mă apuc, în cele din urmă, să aştern pe hârtie lucrurile despre care demult mă mânca mâna să scriu, sau să n-o fac, să mai amân momentul. Eram nehotărât fiindcă nu… Continuă să citești

Barbut

Vizualizari: 180

Sârguinţa nu s-a numărat niciodată printre calităţile mele. Am fost mai degrabă un elev bunuţ, niciodată sclipitor, dar, tot aşa, nicicând n-am rămas de căruţă, iar locul ăsta comod pe care l-am ocupat între colegi nu s-a datorat faptului că eram mai greu de cap decât unii dintre ei, ci pur şi simplu fiindcă am considerat mereu o mare prostie să fiu nevoit să învăţ materii care, la vremea aceea şi mai târziu, nu vedeam nicidecum la ce mi-ar putea folosi în viaţă. N-am înţeles în ruptul capului, cum nu înţeleg, de fapt, nici acum, pentru ce a trebuit să mă chinui să învăţ să rezolv determinanţi sau ecuaţii de gradul o sută, ori să mă duc la şcoală cu inima cât un purice fiindcă nu pricepeam o iotă din chimia organică sau biologia genetică. De când mă ştiu, nimeni, în nicio împrejurare, nu m-a pus să-i rezolv o fracţie ca să intru la un film, să combin metanol cu etanol ca să pot bea o bere, vara, pe terasă, sau să-i spun câţi cromozomi X sau Y are Drosophila Melanogaster, singura noţiune cu care am rămas după atâta amar de ore petrecute în laborator, ca să pot ajunge ziarist. Absolut nimeni. Şi cum, de mic copil, cam bănuiam eu că aşa au să stea lucrurile în viitoarea mea viaţă de adult, am luat hotărârea să nu mă omor cu învăţatul la materiile pe care le consideram de prisos pentru împlinirea mea intelectuală, şi alea erau cam toate în afară de limba română, istorie şi geografie. Acum cred că, în realitate, îmi căutam într-un fel scuze pentru faptul că din celelalte discipline nu înţelegeam mai nimic. Nu am fost niciodată înzestrat pentru ştiinţele exacte, ceea ce l-a făcut pe tatăl meu să mă pună să dau examen la Politehnică, să mă facă inginer. Se vede că tata ştia despre mine cam cât ştiam eu din funcţiile trigonometrice. Continuă să citești

Singuri

Vizualizari: 358

Pe vremea când încă bâjbâiam, încercând să-mi găsesc în viaţă drumul pe care să-mi şi placă să merg, iar asta s-a întâmplat cu atât de mult timp în urmă încât abia dacă-mi mai amintesc cum s-au întâmplat lucrurile, pe vremea aceea, zic, auzisem că la Bucureşti este un mare critic literar, care se născuse şi trăise ani buni la doi paşi, la Reşiţa. Vorbesc despre el fiindcă, dacă în privinţa căii pe care încă aveam de gând să păşesc nu mă hotărâsem, în ceea ce priveşte direcţia nu aveam nicio îndoială că ar putea fi alta decât cuvântul scris. Eram, cred, încă în şcoala generală, când mi-am schiţat, în minte şi pe primele vreo opt pagini dintr-o agendă groasă a tatălui meu, ceea ce eu îmi închipuiam că va fi romanul care va face să se scrie pe prima pagină a ziarelor despre mine şi despre şcoala care dăduse un asemenea talent nemaipomenit. Scatoalcele pe care le-am încasat de la tata fiindcă-i distrusesem bunătate de agendă şi nopţile în care mă uitam aiurea în tavan, fără să-mi vină nicio idee care să-mi trezească admiraţia prin cutezanţa ei, m-au adus însă repede cu picioarele pe pământ.

Un timp, singura mea legătură cu literatura, dacă pot să spun aşa, au fost lucrările de control şi tezele la Limba română. Mă descurcam binişor, fiindcă, dacă nu scriam, citeam în schimb cu amândouă mâinile. Abia după ce am venit din Armată am început să-mi pierd serios nopţile şi să scot la iveală câteva povestiri. Exact despre perioada asta vorbeam atunci când mi-am amintit de criticul care se făcuse cunoscut la Bucureşti. Un prieten bun, un poet, mi-a povestit despre el. M-a îndemnat să-mi încerc şi eu norocul şi să-i trimit câteva texte, poate-poate o să se uite peste ele şi-o să-mi întindă o mână de ajutor. Zăpăcit ca orice poet, credea că sângele apă nu se face şi că un om deştept nu uită niciodată de unde a plecat. Pe el nu-l băgase în seamă, dar trăgea nădejde că în cazul meu lucrurile au să se schimbe. Poate, cu norocul meu chior, să fi reuşit să-l clintesc din nepăsare. Nu am de unde să ştiu, fiindcă nu i-am trimis niciun rând, niciodată. Fără să-l cunosc, nu-mi plăcea de el, fiindcă auzisem că nu a ajutat pe nimeni, chiar dacă avea talent cu carul, şi, în plus, eram şi tânăr şi încă mai credeam că, dacă mi-e scris să înving, o voi face şi singur. Continuă să citești