Get Adobe Flash player

editorial

Bietul învingător…

Uneori, seara – chiar dacă, cel mai adesea, asta înseamnă unu sau două noaptea, dar aşa îmi place mie să spun –, când sunt foarte obosit de scrisul şi alergătura de peste zi ori mă doare stomacul pentru că am mâncat aiurea sau m-am enervat din vreo prostie, atunci mi se mai întâmplă să mă întind pe pat, cu mâinile sub cap şi cu ochii închişi. Câteodată, când simt că se-ngroaşă gluma şi durerea nu dă semne că s-ar potoli, iau şi o ranitidină şi, până îşi face efectul, stau. Stau, pur şi simplu, şi îmi închipui că în momentele alea viaţa se scurge în jurul meu ca o apă care îmi ocoleşte corpul, aşa cum face un râu cu insuliţa din mijlocul lui. Şi aşa, înconjurat de clipele care trec degeaba, ascult, cu lumina stinsă, ce-mi spune televizorul. De obicei, pe-o ureche îmi intră şi pe cealaltă îmi iese ce aud acolo, dar mi se mai întâmplă, rar, ce-i drept, să mai deschid brusc câte-un ochi şi să mai arunc o privire spre el când prostiile de pe post întrec măsura. Uneori, folosesc asta şi în scop terapeutic, fiindcă unele gogomănii fac să mă doară atât de tare capul, încât uit de durerea de stomac.

Dar asta, aşa cum am zis, se-ntâmplă rar, pentru că televizorul ocupă locul cel mai mic în viaţa mea, un colţişor în care mă ascund atunci când văd că toate lucrurile îmi scapă din mână, încep să vorbesc prostii, nu-s în stare să scriu o propoziţie ca lumea, sau când citesc o pagină de carte şi îmi dau seama că de fapt n-am înţeles nimic. E locul în care mă ascund de lume, dar mai ales de mine însumi. Continuă să citești

Steaguri negre

Cred că pot să spun, fără să exagerez câtuşi de puţin, că de-a lungul anilor am trecut prin multe – de altfel, sunt la o vârstă la care de-acum îmi rămâne să privesc tot mai mult înapoi şi mai puţin înainte –, şi, cu toate astea, sunt câteva lucruri pe care nu le-am făcut sau nu mi s-au întâmplat, oricât de obişnuite ar părea ele la prima vedere. De exemplu, nu am fost niciodată operat, nu am avut nici mâna, nici piciorul în ghips, nu am permis de conducere şi nici maşină, nu am dat şi nu am primit în viaţa mea nici măcar un leu mită, şi n-am făcut nicio zi de puşcărie. Totuşi, dacă e să fiu cinstit până la capăt, trebuie să recunosc că am fost închis o singură noapte, câteva ore doar, însă asta s-a petrecut acum vreo 25 de ani şi aproape că am uitat întâmplarea. Eram tânăr pe-atunci şi cam neastâmpărat, am făcut nişte prostioare şi, cu toate că nu era nevoie, fiindcă totul s-ar fi putut rezolva şi altfel, poliţiştii m-au dus în arest, cu gândul, bănuiesc, să mă ia la întrebări dimineaţa. N-a mai fost cazul, pentru că norocul meu chior a făcut ca, atunci când mi-a cerut buletinul ca să-mi treacă datele în catastif sau ce-o fi avut el acolo, ofiţerul de serviciu să se scarpine în vârful capului şi să ajungă la concluzia că e născut în aceeaşi zi cu mine, e drept, cu vreo 15 ani mai devreme, să stea un pic în cumpănă, să bage în sertar registrul şi, în loc să mă ducă în arest, să mă cheme în cămăruţa unde-şi făcea veacul şi să jucăm, cât a fost noaptea de lungă, table. Continuă să citești

Like!

Ţin într-un fişier de calculator, cum păstram pe vremuri într-o cutie de carton mare şi grosolană, din cele în care se vindeau pantofii, nişte fotografii. Nu multe, fiindcă doar pe ele le-am păstrat din alte câteva sute sau chiar mii pe care le-am făcut în ultimii vreo zece ani de când, pe lângă scris, mă ocup şi de partea de imagine a reportajelor, pentru că le-am considerat crema pozelor şi m-am gândit că vreodată, atunci când o să am timp, o să mai aleg dintre ele şi-am să le prezint într-o expoziţie. Am planuri mari, dar şanse mici să şi reuşesc. Dar, ca să-mi reiau ideea, am început să mă îndeletnicesc cu fotografiatul nu din plăcere, ci de nevoie. Că până la urmă s-a transformat în pasiune, asta e altă poveste, şi despre ea vreau să vorbesc în continuare. Despre ea şi despre limba neînţeleasă în care ne vorbesc fotografiile, una din care fiecare înţelege cât poate. Câteodată mai mult, alteori mai puţin, şi de cele mai multe ori mai nimic. Nu mă miră, fiindcă nu e o limbă pentru urechi, ci pentru ochi şi mai ales pentru suflet şi minte. Unele fotografii ţipă, altele râd. Cele pe care le-am păstrat eu şoptesc, lăcrimează, zâmbesc, cântă sau dansează. Fac şi ele ceea ce fac parcă tot mai puţini oameni în jurul meu.

Spuneam că m-am apucat de pozat de nevoie, şi aşa e. Poate că vina pentru asta eu o port, fiindcă, atunci când scriam un articol şi trebuia să-l ilustrez cu ceva, eram mai mereu nemulţumit de ceea ce-mi aduceau fotoreporterii. Pentru mine, imaginea care se contopea cu textul trebuia să fie o prelungire a cuvintelor, să depene povestea pe care eu, dintr-un motiv sau altul, nu reuşeam s-o spun până la capăt. Rar mi s-a întâmplat să găsesc una care să se potrivească cu pretenţiile mele, şi-atunci m-am apucat să-mi fac singur pozele. Continuă să citești

La marginea zilei

Am citit mai demult undeva că cel mai bine îţi dai seama de vârstă şi de anii pe care îi duci pe umeri dacă îţi închipui viaţa ca pe cadranul unui ceas. Chiar dacă din când în când îmi mai amintesc cuvintele, mult timp nu le-am dat nicio importanţă. Le-am luat doar ca pe o expresie lucrată de vreun scriitor, dar nimic mai mult. Cred că mi-am zis numai că, probabil, gânditorul care a ajuns la concluzia asta şi a aşternut-o pe hârtie a luat în calcul că ar trebui să ne naştem pe la vreo 6 dimineaţa şi să punem mâinile-n piept pe la 10, 11 seara. Aici însă am fost puţin derutat, fiindcă mie mi-a plăcut întotdeauna să dorm nu mult, dar până târziu, spre amiază, poate şi fiindcă niciodată nu mă bag în pat înainte de două noaptea. Somnul meu a fost mereu şi e şi în continuare aliatul care mă trădează cel mai des şi pe care îl iert de fiecare dată, fiindcă nu pot învinge ziua care urmează fără el. Continuă să citești

Ionică

De multe ori m-am gândit, oare cum ar fi să am atâţia bani încât să nu mai trebuiască să scriu ca să-mi câştig pâinea, iar banii să fie atât de mulţi cât să-mi ajungă până la sfârşitul zilelor, ba chiar să mai rămână şi pentru vreo două, trei generaţii după mine. Bineînţeles că lucrul ăsta n-o să se întâmple în vecii vecilor, dar uneori îmi place să mă mai visez şi eu egalul lui Sebastian Ghiţă sau al altora la fel de deştepţi ca el, chiar dacă, în comparaţie cu ei, eu sunt prost de dau în gropi. Şi întotdeauna după ce mă trezesc din vis zâmbesc tâmp, cu atât mai mult cu cât răspunsul e mereu acelaşi: în ruptul capului nu mi-ar trebui nici banii, dar nici viaţa lor. Am învăţat, în ani, că atunci când te culci sărac, ai visele bogate şi dimineţile odihnite. A doua parte a răspunsului e probabil la fel de fără noimă ca şi prima, fiindcă bănuiesc că, oricâţi bani aş avea, n-aş renunţa niciodată la scris. Am făcut, de-a lungul vremii, sacrificii mult prea mari în numele lui, ca să renunţ la el pentru nişte amărâţi de bani pe care n-am pus niciodată nici cel mai mic preţ. Asta fiindcă dacă nu i-am avut atunci când am fost copil, şi nici când am fost tânăr, n-am cum să le simt, tocmai acum, lipsa. Continuă să citești

Prinţi şi cerşetori

Când stau şi mă uit în urmă, mi-ar plăcea să pot spune că am făcut întotdeauna ceea ce trebuia. În realitate, tare mă tem că lucrurile nu stau tocmai aşa, fiindcă greşelile tinereţii sunt nenumărate, şi mă gândesc acum doar la cele pe care mi le recunosc. Cele pe care mă prefac că nu le mai ţin minte, sau chiar nu mi le mai amintesc, sunt, cred, şi mai multe. Cel mai adesea, ţinta răului pe care l-am făcut am fost eu însumi. Dacă însă i-am rănit şi pe alţii, a fost fără voia mea, pentru că n-am vrut să lovesc niciodată pe nimeni şi nici nu m-am răzbunat vreodată pe cineva. Am lăsat judecarea faptelor în seama altcuiva, mai presus de noi, şi nu m-am înşelat, pentru că, în timp, fiecare şi-a primit răsplata cuvenită. Atunci când mi-am dat, totuşi, seama că am făcut ceva rău sau urât cuiva şi am fost prea orgolios ca să-mi cer iertare, am încercat din răsputeri să-mi îndrept din umbră, fără ca omul faţă de care am greşit să-şi dea seama, fapta de care m-am făcut vinovat. A fost poate vorba şi de puţin egoism, fiindcă am făcut totul şi pentru mine, ca să fiu eu cu sufletul împăcat. Am greşit adesea, mai ales, în tinereţe, dar nu mi-a păsat niciodată ce crede, şi cu atât mai mult ce vorbeşte lumea despre mine, şi asta a fost o altă greşeală. Am încercat, în ani, s-o repar, dar nu ştiu în ce măsură am şi reuşit lucrul ăsta. Continuă să citești