Get Adobe Flash player

editorial

Ultimul episod

Vizualizari: 81

Dacă ultima oară am furat ceva – sau cred că am făcut asta, fiindcă nici până azi nu ştiu sigur ce s-a întâmplat în noaptea aia – în urmă cu vreo 30 de ani, nu acelaşi lucru îl pot spune despre minciuni, pentru că nu mai departe decât în urmă cu două zile, cred, am trântit una. E drept că n-a fost una vinovată, ci doar o prostioară, adică atunci când cineva m-a întrebat la telefon ce fac, eu, fiindcă tot nu mă putea vedea, i-am răspuns că lucrez, că nu-mi mai văd capul de treburi, deşi el tocmai mă trezise din somn. Dar, ca să revin la ultima mea hoţie, o stafie care m-a bântuit mulţi ani şi de care mi-a fost atât de ruşine încât din clipa în care am fost descoperit n-am mai pus niciodată mâna pe ceva ce nu era al meu, ea s-a întâmplat la o petrecere unde erau o mulţime de prozatori, poeţi, pictori şi sculptori, şi niciunul nu era treaz. Eram cu toţii convinşi, pe vremea aceea, că arta cere nu doar sacrificii, ci şi băutură, şi îi plăteam, plini de râvnă, tributul. După miezul nopţii, sărbătoritul şi prietenul meu, care dăduse autografe pe câteva cărţi de poezie, mi-a întins stiloul. Nu mai ţin minte dacă am crezut că e al meu, dacă mi-a plăcut şi am vrut să-l păstrez, sau pur şi simplu nu am avut ce altceva să fac cu el, dar, după vreo două ore, când a vrut să mai semneze câteva volume şi n-a avut cu ce, mama lui l-a zărit în buzunarul de la piept al cămăşii mele. Nu m-a făcut hoţ în faţă, dar privirile ei strigau cuvântul şi cred că toată lumea l-a auzit. Şi dacă prietenul meu, generos cum era, m-a iertat pe loc, eu n-am putut s-o fac niciodată. Din noaptea aia am învăţat să mă mulţumesc cu ce am, şi nimic din ceea ce e al altuia nu-mi place şi nu-mi trebuie. De-atunci, în afară de ceea ce mi se dăruieşte, nu întind mâna decât după ceea ce cumpăr ori găsesc. Continuă să citești

Come on!

Vizualizari: 146

Primul oşean în carne şi oase cu care am dat nas în nas era beat cui şi n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să sară cu coasa la mine. Eu eram leşinat de sete şi speriat de moarte, aşa că am băgat imediat cartuş pe ţeava pistolului-mitralieră AKM 47, în timp ce, cu genunchiul, mă chinuiam să-mi potolesc câinele de lângă mine, să nu mi-l taie nebunul. Asta se întâmpla în toamna lui 1982, pe dealurile de lângă Bixad, unde plecasem în patrulare pe frontieră. Cum până la fâşie aveam de urcat vreo 7 kilometri, pe la jumătatea drumului m-a apucat setea. Nu mai ţin minte de ce, dar apă nu-mi luasem cu mine, aşa că, în dreptul unei livezi, am rupt din pom trei mere roşii, mari şi parfumate, şi le-am îndesat în sacul de merinde. Atunci a apărut, ca din pământ şi cu capsa pusă, moroşanul cu coasa. El îşi apăra merii, eu – viaţa. Regulamentele pe care fusesem nevoit să le tocesc în perioada de instrucţie îmi dădeau voie să împuşc direct pe oricine m-ar fi atacat, iar eu, recunosc, pe-atunci n-aveam destulă minte ca să înţeleg cu adevărat ce însemna să omori un om, aşa că nu cred că aş fi stat prea mult pe gânduri până să apăs pe trăgaci. Noroc că s-a oprit el la vreo câţiva metri, mi-a tras câteva înjurături în legătură cu care regulamentele nu mă învăţau ce am voie să fac şi ce nu, şi-a pus coasa pe umăr şi a plecat împleticindu-se, altfel nici nu vreau să mă gândesc cum s-ar fi terminat povestea aia. Continuă să citești

Poveşti de adormit copiii

Vizualizari: 164

De Crăciun am fost la Bucureşti, la fiul meu. Ştiu că acum am să spun un lucru banal, dar totuşi am s-o fac: ca atâtor şi atâtor oameni, nici mie nu-mi place Capitala. Am o mulţime de motive pentru care prefer să merg oriunde în altă parte, dar nu acolo, însă am să mă opresc la două. În primul rând, vânzoleala şi agitaţia din oraşele noastre mici şi provinciale nici nu se compară cu ce înţelege Bucureştiul prin linişte. În plus, poate că pasul în spate pe care-l fac atunci când vine vorba de nebunia care ştiu că mă aşteaptă e un semn al bătrâneţii de care nu-mi dau seama şi pe care, probabil, refuz să o accept, dar un fotoliu liniştit mă atrage, mai nou, infinit mai mult decât o aventură prin magazinele mari cât un sat de-al nostru, din Banat. Pe de altă parte, ca şi data trecută când am fost în Capitală, nici acum n-am reuşit să ocolesc, în drumurile mele, locurile pe care nu-mi face nicio plăcere să le văd, fiindcă ştiu bine că acolo se fac legi care-ţi întorc stomacul pe dos, în altele ţara e furată ca-n codru, iar altele, putrede până-n măduva oaselor, colcăie de bugetari nesimţiţi şi proşti ca noaptea.

Aşadar, printre primele lucruri pe care, odată ajuns acolo, i le-am cerut fiului meu a fost o carte. Mi-am luat şi ochelarii la mine, fiindcă ştiam că n-am să rezist nicio zi fără să citesc măcar o pagină, dacă nu mai mult. Fiu-miu mi-a spus că nu ţine în casă cărţi de poveşti, din acelea care-mi plac mie, dar mi-a dat totuşi unul din cele cinci volume pe care le primise de la firma la care lucrează şi pe care avea temă de casă să le citească. Aşa am început să răsfoiesc „Puterea. De ce unii reuşesc să o obţină, iar alţii nu”, de Jeffrey Pfeffer, un titlu care, în mod normal, m-ar fi făcut să-i dau cartea înapoi, însă, după ce m-am gândit puţin, mi-am zis că merită să fac, totuşi, o încercare. Continuă să citești

Alţi 28 de ani

Vizualizari: 184

Acum 28 de ani aveam 28 de ani. Pe lângă ei, mai aveam şi un milion de vise şi de speranţe, şi nicio îndoială în privinţa viitorului meu şi-al ţării pe care, aşa cum era ea, am iubit-o din răsputeri. Poate că dragostea pentru ea, mai mult decât neîmplinirile mele, m-a făcut să ies atunci, în decembrie, în stradă, poate altele au fost cauzele care au stat în capul listei, mi-e greu să spun. Timpul scurs de-atunci e prea scurt ca să-mi dau seama şi-acum de ordinea în care ar fi trebuit să-mi aranjez nemulţumirile. Probabil că odată şi-odată am s-o fac şi pe asta, cu atât mai mult cu cât amintirile acelea n-au să se risipească niciodată. Am încercat în câteva rânduri să şterg măcar o parte din ele, acelea, de pildă, în care mi-a fost frică atunci când gloanţele îmi ţiuiau pe deasupra capului, dar n-am izbutit. Mi s-a părut că tot ce am reuşit să fac a fost să acopăr cu un strat subţire de vopsea o inscripţie dăltuită adânc în stânca memoriei. Apoi mi-am zis că, atâta timp cât nimeni nu mi-a văzut broboanele de sudoare de la tâmple şi nici nu mi-a observat privirea îngrozită, doar eu trebuie să mă iert pentru momentele acelea de slăbiciune, şi atunci mi-a fost mai uşor să-mi port mai departe povara. Continuă să citești

Ultimul sutar

Vizualizari: 131

Cred că e pentru prima oară, cel puţin în ultimii 25 de ani, când pur şi simplu refuz să mă mai uit pe canalele care dau ştiri politice. La două dintre ele am renunţat demult, fiindcă, aşa cum văd eu lucrurile, amândouă trăiau într-o realitate paralelă cu a mea, iar trompetele de-acolo care-şi ziceau ziarişti n-au absolut nicio legătură cu presa, de oricare ar fi ea. De data asta, însă, e altfel, nu vreau să mai văd nimic, şi mi se pare şi mie cu atât mai curios ce mi se întâmplă, cu cât, chiar dacă nu scriu cu subiect şi predicat desprea ea, politica se strecoară, mai întotdeauna, printre rândurile mele.

Adevărul e că am avut o perioadă în care nu m-am simţit prea bine, nu ştiu de la ce, poate de la oboseala adunată într-un an de muncă pe brânci, în care mi-am luat o singură săptămână de concediu, dar nici pe aia n-am dus-o până la capăt, poate alta să fie explicaţia, dar chiar n-am vrut ca durerile de cap şi starea de greaţă care nu mă slăbea o clipă să fie adâncită de lehamitea pe care mi-o provocau politicienii.

Lipsit de vlagă cum mă simţeam, am preferat să mă uit la lucruri care să-mi stârnească mai degrabă regrete, decât o silă pe care mi-e tot mai greu să mi-o stăpânesc. Iar unul dintre acele regrete e moartea Regelui Mihai. Pot să spun că l-am cunoscut când aveam probabil vreo opt sau nouă ani şi, ca toţi prietenii mei, făceam şi eu colecţie de sutari, monedele acelea de 100 de lei scoase, dacă nu mă înşel, prin 1943, şi care pe o faţă avea chipul Regelui, în profil. N-am înţeles niciodată de ce-a trebuit să strâng atâtea kilograme de sutari, fiindcă, de fapt, banii aceia nu mi-au folosit niciodată la nimic, în afară poate de faptul că m-au ajutat să-mi fac o idee despre cum arăta Regele Mihai al Românilor, cum scria acolo, în jurul capului său. Continuă să citești

Tricolor

Vizualizari: 155

Stau, puţin zgribulit şi aproape amorţit, pe banchetă, într-un compartiment pe jumătate încălzit şi a cărui uşă, dacă nu se deschide atunci când trenul frânează şi revine la locul ei dacă porneşte opintit, se bălăngăne din toate încheieturile, fiindcă partea de jos i-a sărit de pe şina pe care alunecă şi se mai ţine doar în vreun rulment ca vai de mama lui agăţat de pragul de sus. E 1 Decembrie, iar eu îl sărbătoresc, a nu ştiu câta oară, pe drumuri, fiindcă nu prea am avut de ales. Mă trage curentul, dar am căştile în urechi, aşa cum fac ori de câte ori călătoresc, de cele mai multe ori ca să nu aud prostiile pe care le spun cei din jurul meu şi ca să aşez, într-un fel, o barieră în faţa vreunui vecin care n-ar avea altceva mai bun de făcut decât să intre-n vorbă cu mine. Plus că şi timpul parcă trece mai uşor aşa.

De data asta, nu ştiu exact ce mă aşteptam să aud la radio. Poate că nişte voci mai apăsate, poate nişte discuţii mai de Doamne-ajută şi, oricum, o cu totul altfel de muzică. Când colo, acelaşi program nătâng, pe care îl trec cu vederea într-o zi obişnuită, dar nu şi azi. Azi am pretenţii. De exemplu, aş fi vrut să stau cu ochii închişi, şi oamenii pe care-i aud în căşti să mă facă să-i iert pentru celelalte 364 de zile în care nu sunt altceva decât un bâzâit în urechi din care, de cele mai multe ori, nu înţeleg mai nimic, fiindcă nu reuşesc să fiu atent la ei. Gândurile mele, oricât de simple sau superficiale ar fi, se dovedesc mai importante decât cuvintele lor goale. Continuă să citești

Lumea lor

Vizualizari: 340

De foarte multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, dacă dăruiesc cuiva un ziar sau mă nimeresc în vreun chioşc şi cineva mă recunoaşte după fotografia din pagina a treia, se găseşte măcar un om să mă întrebe ce mai e de nou, ori despre ce e vorba în articolul la care se face trimitere în prima pagină. Cel mai adesea le spun să citească singuri, fiindcă mi-e greu să le explic în câteva cuvinte ce am scris în ditamai textul, însă uneori, când ştiu că am lăsat unele lucruri nespuse, pe care, dintr-un motiv sau altul, am considerat că e mai bine să le trec sub tăcere, le mai zic câte ceva. Nu vreau să se înţeleagă din asta că aş ascunde adevărul, nici gând, fiindcă n-am făcut niciodată asta. Am învăţat, însă, că uneori e mai bine să nu mai agit şi eu nişte ape şi aşa tulburi, fiindcă, dacă le las în pace şi nu-i mai întărât pe cei care stau cu beţele în mâini, gata să le răscolească la cel mai scurt cuvânt apărut în presă, ele s-ar putea limpezi. Dar, chiar şi aşa, eu – şi cu asta închei subiectul – mă număr printre aceia care, pentru a fi cât mai corect, dacă nu pot spune în gura mare un amănunt care totuşi contează, îl şoptesc, pentru ca aceia care ştiu să citească printre rânduri să nu-l piardă.

Aşa cu prietenii sau cunoscuţii care îmi cer să le povestesc despre articolele mele din ziar, deşi ei stau cu el, făcut sul, în mână. O dată, o singură dată, cineva m-a rugat să-i vorbesc despre ceea ce aş vrea să scriu şi, totuşi, mă abţin s-o fac. Pentru că n-am ştiut cu ce să încep, a rămas să discutăm altă dată despre asta. Sunt multe asemenea lucruri, dar fie că n-am găsit momentul potrivit să le spun, fie, atunci când l-am găsit, s-a întâmplat ceva şi am ales alt subiect, fie, pur şi simplu, am socotit că, odată aşternute pe hârtie, lumea le-ar putea înţelege greşit, fiindcă sunt adevăruri pe care nu suntem încă pregătiţi să le auzim. De-aceea, uneori am preferat să tac. Continuă să citești