Get Adobe Flash player

editorial

Ce se întâmplă, doctore?

Probabil că iar o să mi se spună că sunt rău. Că vorbele mele izbesc de-a dreptul, sau, uneori, atunci când nu sunt foarte supărat pe ceva sau cineva, ci doar un pic nervos, cuvintele şfichiuesc obrazul ca o floretă sau ca un bici. M-am obişnuit însă cu toate astea şi aproape că nu le mai bag în seamă. Ba, mai mult, câteodată chiar zâmbesc atunci când îi aud pe câte unii care-mi spun să fiu mai înţelegător şi mai blând cu metehnele unui popor a cărui singură vină e aceea că vrea să trăiască mai bine, indiferent de mijloacele pe care le foloseşte ca să-şi atingă scopul. Cum eu însă nu pot să fiu de acord cu un asemenea punct de vedere, am să continui să scriu, chiar dacă lumea o să mă considere şi pe mai departe rău, urât, nedrept, invidios şi prost că nu reuşesc să mă descurc şi eu ca toţi ceilalţi românaşi isteţi care-mi spun cât e Europa de mare şi cum ne aşteaptă ea pe toţi cu braţele deschise.

Aşa stând lucrurile cu patriotismul ăsta pe care nici eu nu mi-l înţeleg întotdeauna, era normal să mă mir şi deopotrivă să fiu dezamăgit atunci când am auzit că 80 la sută dintre studenţii la Medicină vor să plece din ţară după ce-şi termină studiile, ca să facă bani dincolo. Recunosc că motivul e unul personal şi vine din adâncurile copilăriei. Eram micuţ, eu locuiam la apartamentul 29, iar la 30 aveam un vecin şi un prieten foarte, foarte bun, mai mare decât mine cu un an. Şi acum, după mai bine de 40 de ani, simt că îi sunt dator cu ceva ce probabil că n-aş putea să-i înapoiez niciodată. El a fost, într-un fel, prima mea victimă. Biblioteca lui a fost prima din lungul şir pe care le-am devorat în anii care au urmat. Eu nu aveam în casă decât vreo cinci sau şase cărţi, în timp ce pe rafturile din vitrina uriaşă care ne privea în timp ce noi ne jucam pe covor erau câteva sute, cele mai multe roşii şi albastre. Apoi, din prichindei ne-am făcut copii, am tot crescut, iar prietenia noastră nu dădea niciun semn că ar putea fi tulburată de ceva. Şi, totuşi, cred că cel nemulţumit am fost eu, fiindcă, la început doar uneori, pe urmă tot mai des, a trebuit să mă duc singur la joacă. Prietenul meu cel mai bun trebuia să înveţe, pentru că-şi pusese în cap să se facă doctor. Uneori învăţa cât era ziua de lungă, şi atunci treceam doar câteva minute, seara, transpirat tot, pe la el. Începuse să poarte ochelari, şi eu mă gândeam că de la atâta citit i se trage, şi parcă nu mai era chiar ca noi, ceilalţi, cărora nu ne ajungeau 24 de ore pe zi să jucăm fotbal şi să mergem pe dealuri ori la ştrand. Continuă să citești

Anesteziaţii

Cred că am mai spus cum procedez eu câteodată, atunci când vine vremea să-mi scriu editorialul. Cu vreun sfert de oră înainte de a pune mâna pe stilou – întotdeauna stilou, unul cu peniţă lată, care scrie gros –, iau o pauză. Mă întind pe pat, cu lumina stinsă, fiindcă de fiecare dată e noapte sau cel puţin seara târziu, şi pur şi simplu stau cu ochii pironiţi în tavan, ca să-mi golesc mintea de gânduri sau de amintirile din ultimele ceasuri, în care m-am ocupat de tot felul de nimicuri, am vorbit numai prostioare ori m-am uitat la cine ştie ce bazaconii la televizor. Abia după aceea mă aşez la masă, cu foaia albă de hârtie în faţă şi cu stiloul pregătit, şi mă gândesc foarte bine cum să încep, cum să sune prima frază. Ea e a doua ca importanţă într-un articol, fiindcă prima e cea de final, şi atunci trebuie s-o construiesc cât mai bine. Pentru că, apoi, în funcţie de tonul ei, de ritmul şi de echilibrul pe care le găsesc, aşa va curge şi editorialul mai departe. În fine, sunt lucruri care ţin de cel care scrie, nu de cel care citeşte, şi sper că n-am fost prea plictisitor până acum. Fiindcă editorialul de-abia de aici începe.

Cred că am mai spus cum procedez eu. Trec, mai tot timpul, pe lângă fel de fel de lucruri, şi sunt, mereu, martor la tot felul de întâmplări. Cele mai multe, de fapt aproape toate, nu sunt altceva decât nimicuri de zi cu zi. Sunt însă şi unele, poate două sau trei într-un an, care la prima vedere trec neobservate, dar care, ţinute minte şi aşezate acolo unde trebuie şi când trebuie, capătă înţelesuri care celor mai mulţi le scapă. Continuă să citești

Iartă-ne, tovarăşe…

Oi fi având eu superstiţiile mele, şi-ncă o mulţime, recunosc, la fel cum mărturisesc că nu e zi, nu e clipă în care să nu încerc să mă lecuiesc de ele, dar în destin, în blesteme, în justiţia divină şi alte lucruri asemănătoare nu prea cred. Ştiu că sună ciudat, pentru că şi unele şi celelalte te fac să respecţi ori să crezi în nişte reguli care nu au nicio legătură cu realitatea, şi totuşi, eu, cel puţin, nu mă pot abţine. Îmi zic mereu că, din secunda următoare, n-am să mai fac cutare sau cutare lucru, şi până la urmă se dovedeşte că nu reuşesc. Îndeplinesc de prea mulţi ani atâtea ritualuri, încât mi-au intrat deja în reflex şi, cu toate strădaniile mele de a mă împotrivi, nu mă pot dezbăra de ele. Înţeleg lucrurile astea abia după ce trec. De exemplu, nu încep niciodată ceva la şi 13 sau fără 13 minute. Mă grăbesc, să zic, să plec de acasă la 8 şi 11 minute sau, dacă e să mă apuc de scris şi ceasul e fără 14, o mai lălăi, îmi mai aranjez lucrurile pe birou sau îmi verific inutil telefonul până se face fără 12 minute. Şi sunt convins că, dacă respect regula asta cel puţin, lucrurile au să-mi iasă bine. Continuă să citești

Ziua în care am murit prima oară

Am fost împuşcat odată, mai demult, cu o rafală de mitralieră, şi-am murit. Era la începutul lui 1982, pe frontul de la Ocna Şugatag, un loc fără nicio importanţă istorică, din păcate pentru mine.

Ultima mea zi de viaţă a fost în 1 martie. M-am trezit cu noaptea-n cap, am sărit peste înviorare, spălat pe dinţi, bărbierit şi alte prostii bune pe timp de pace, am dat fuga la rastel, mi-am înhăţat arma, baioneta, masca de gaze, lopăţica de infanterie, casca de oţel şi ditamai raniţa pregătită decuseară, şi-am ieşit pe platou, gata să-mi apăr ţara de cotropitorul sovietic. Nu ştiu cât eram de fioros echipat aşa, de război, dar ţin minte că m-am urcat pe cântarul pentru varză şi cartofi, iar cele 78 de kilograme ale mele se făcuseră 110.

Locotenentul, comandantul nostru de pluton, ne-a arătat cu mâna o direcţie oarecare şi ne-a spus că ordinul e să o luăm în marş forţat spre Ocna Şugatag. Prin oraş am mers normal, pe drum, apoi am apucat-o pe calea ferată, nu de alta, dar şoseaua din dreapta numai ce fusese bombardată de aviaţia inamică. După nicio oră, a început să cadă o ploaie măruntă şi rece, iar din 110 kilograme, m-am făcut de 120. Peste tot pe unde treceam, eram primiţi de parcă chiar am fi fost trupele care eliberam ţara de sub ocupaţia sovietică. De după garduri, bărbaţii ne întindeau sticle cu pălincă, iar femeile ne îndesau mere roşii în sacii în care căram după noi măştile de gaze. Aşa că, numai bine, după vreo 10 kilometri în care n-am văzut picior de inamic, am ajuns la concluzia că ruşii sunt nişte papă-lapte, care au dat bir cu fugiţii numai auzind că venim după ei. Continuă să citești

Ultimul samurai

Câteodată, fiindcă, la urma-urmei, eu hotărăsc ce fac în bucăţica asta de ziar, îmi place să folosesc spaţiul care-mi aparţine încă de la primul număr ca să spun câte-o poveste. Nu se întâmplă prea des asta, pe de o parte ca să nu creadă cititorii că aş fi cumva în pană de idei, iar pe de altă parte nu e exclus ca unii oameni să cunoască acea povestioară, şi nu-mi place să ştiu că cineva lasă ziarul din mână fără niciun chef să parcurgă ceva ce deja îi e cunoscut. Tocmai de aceea, caut întotdeauna ceva cât mai interesant cu putinţă, şi, dacă-mi amintesc bine, ultima oară parcă am spus povestea Părintelui Serghi, de fapt am făcut un rezumat al nuvelei lui Tolstoi, o lucrare pe care am socotit-o mereu o perlă a literaturii universale. Continuă să citești

Canibalii

Mereu m-am întrebat care or fi oare izvoarele prin care se revarsă în lume prostia şi nesimţirea. Curiozitatea mea a fost şi este cu atât mai mare cu cât sunt sigur că fără surorile astea gemene oamenii ar fi mult mai frumoşi şi viaţa infinit mai suportabilă decât cu ele prin preajmă. Nu zic că n-am găsit răspunsuri, dimpotrivă, au fost chiar mai numeroase decât mi-aş fi închipuit, dar n-am întâlnit niciunul îndeajuns de scurt şi de cuprinzător încât să mă mulţumească pe deplin. Au fost doar frânturi dintr-un întreg care nu vrea să se lase descifrat şi ale cărui taine sunt mult mai greu de pătruns decât am crezut, fiindcă eu, la prima vedere, mi-am zis întotdeauna că prostia, în sine, e o chestiune foarte simplă, la fel ca şi nesimţirea.

De fiecare dată când am dat nas în nas cu ele sau a trebuit să le ţin piept, am mai adăugat pe listă câte ceva ce bănuiam eu că este o cauză a relelor care, adunate toate la un loc, poartă numele de prostie. A fost şi este în continuare o muncă extraordinar de grea, cu atât mai mult cu cât cuvântul nu are o definiţie foarte clară şi nimeni n-a putut să-mi spună exact ce înseamnă cu adevărat. Nu cred că e cazul să dezvolt acum subiectul, aşa că am să spun că în felul ăsta am trecut pe lista din capul meu lipsa de educaţie, lipsa de lecturi, tembelismul moştenit de la părinţi, da, chiar şi pe el l-am scris acolo, şi-ncă la loc de cinste, pe urmă lenea de a gândi şi puturoşenia în general, anturajul nepotrivit în copilărie, bogăţia, de ce nu şi ea?, răsfăţat, ignoranţa, superficialitatea, şi mai sunt câteva care nu-mi vin acum în minte. Continuă să citești