Get Adobe Flash player

editorial

Cărarea de pâine

De la fereastră se-ntâmplă să văd multe, mai ales de la cea din bucătărie. Nu mă uit niciodată la ceva anume, doar mătur cu privirea aşa, într-o doară, locul acela larg, plin de maşini şi de containere de gunoi, atunci când îmi fac cafea la filtru ori aştept să se încălzească cea din ibric, pusă la foc pe aragaz. Ieri, de exemplu, mi-a atras atenţia un pâlc de porumbei care îşi au cuştile la mansarda blocului din stânga şi care ciuguleau de pe ceea ce mi s-a părut că e o cărare alcătuită din firimituri de pâine. La capătul ei, o femeie zdrenţăroasă şi o fetiţă aidoma ei şedeau pe bordură, chiar lângă locul în care, atunci când plouă, se formează o băltoacă ce seamănă perfect cu Africa, şi rupeau bucăţele de franzelă pe care le aruncau în calea păsărilor.

Uneori mi-e ciudă pe mine, şi mai ales pe acel ceva care mă face să fiu atent la toate amănuntele şi să caut în orice înţelesuri care poate că nici nu există, de fapt. Aşa şi acum, mi-am zis că mama şi fetiţa îşi împărţeau puţinătatea prânzului cu porumbeii aceia despre care eu am învăţat, în atâta timp de când îi tot urmăresc de la fereastră, unde se ascund de ploaie, unde de frig, cum dansează, plini de importanţă, ca să sucească minţile porumbiţelor pe care am ajuns să le deosebesc deja după culoarea penelor, ori cum se adună seara pe acoperiş, după o zi de cutreierat cerurile, când e ora de culcare. Continuă să citești

Prieteni la cataramă

Am crescut într-un bloc cu de toate. În primul rând, eram o droaie de copii, unii cuminţi, alţii neastâmpăraţi sau răi, cu mame care stăteau cât era ziulica de lungă pe băncile de sub salcâmi, chipurile, ca să aibă grijă de noi, dar în realitate doar ca să bârfească tot ce mişca în cartier şi care se certau după cum ne încăieram noi, cu taţi blajini, beţivani, molâi, proşti sau îndărătnici, cu babe urâte şi arţăgoase, dar mai ales am locuit într-un bloc cu români, nemţi, sârbi, unguri şi cehi, un fel de Turn Babel, îmi dau acum seama. În blocul copilăriei mele se întâmpla în fiecare zi ceva deosebit, care-ţi tăia răsuflarea sau făcea să amuţească mamele şi cotoroanţele de pe bănci, încât eram cu toţii convinşi că trăim în cel mai important loc de pe pământ. Cam o dată pe săptămână, tanti Nela primea câte o scrisoare de la vreun drăguţ din blocurile vecine, şi cam o dată pe lună bărbatu-su o prindea, şi să te ţii atunci! Uneori, nea Ghiţă se îmbăta atâta de rău, că îşi prăjea peştele în tigaie cu tot cu solzi şi cu maţe, pe urmă ieşea pe blacon cu un fel de ştreang făcut din şnurul de la fierul de călcat, şi-l aşeza în jurul gâtului şi, cum nu avea de ce să-l atârne, ridica din umeri, se smiorcăia un pic şi se ducea la culcare. Noi, bineînţeles, îl priveam cu gurile căscate şi abia aşteptam să se spânzure odată, fiindcă ştiam că o să mâncăm colivă pe săturate. Continuă să citești

Neînarmaţii

Sunt momente în care aproape că nu mă mai recunosc. Îmi spun parcă tot mai des că eu nu sunt, sau mai degrabă nu eram aşa. Gesturi simple, care înainte veneau de la sine, azi trebuie să mă gândesc de două ori dacă să le fac sau nu. Mi-ar plăcea să-mi pun ezitările pe seama înţelepciunii sau măcar a experienţei pe care mi-au adus-o anii, dar ştiu bine că nu e aşa. Despre altceva e vorba, şi n-am să mă feresc să spun lucrurilor pe nume, fiindcă am ajuns la o vârstă la care adevărul nu mă mai sperie. Nici să-l aud, nici să-l rostesc.

Poate că ar fi trebuit să încep altfel, dar acum nu mai schimb nimic. Am să mă străduiesc să reglez totul din mers, fiindcă, oricât de întâmplătoare ar părea ordinea ideilor, ele au, totuşi, locul lor foarte bine gândit în economia articolului. Aşadar, vorbeam despre cum, mai nou, oricât de puţin aş crede eu că m-am schimbat, gândesc şi mă port altfel decât, să zicem, acum 20 sau 30 de ani. Ştiu că e în firea lucrurilor să se întâmple aşa, dar nu atunci când vine vorba de ceea ce vreau să povestesc în continuare.

Acum câteva zile, am auzit, sau am citit, ori poate şi una şi alta, că, dacă ţara noastră ar fi cumva atacată, 62 la sută dintre români nu ar pune mâna pe armă ca s-o apere, ba, mai mult, n-ar mişca un deget în privinţa asta. Oarecum mirat, m-am mulţumit să ţin doar minte cifra, în ideea că am să mă gândesc la ea într-un moment mai prielnic, când întâmplările mărunte de peste zi mă vor fi lăsat în pace. Luat cu altele, am uitat cu totul de cei 62 la sută şi mi-am văzut de ale mele, până în seara asta. Nu ştiu cum şi de ce, dar acum mi-am amintit, aşa că numai bine mi-a sărit somnul şi am început să întorc lucrurile pe toate părţile. Continuă să citești

Cu nasul pe sus

Când eram copil, mama împărţea vecinii în două, de parcă ar fi tăiat cu cuţitul un măr care începuse să se strice – o parte bună, care mai putea fi mâncată, şi o jumătate rea, care zbura direct în găleata de gunoi pe care o ţineam în masca de sub chiuveta din bucătărie. Bineînţeles că, la vârsta aceea, ce credea, spunea şi făcea mama era sfânt, aşa că mi-am luat şi eu un cuţitaş şi am început să fac acelaşi lucru cu copiii din bloc.

Cu alte cuvinte, pentru mama lumea se împărţea în oameni simpli şi de treabă, aşa ca ea şi cea mai mare parte a vecinilor, şi în cei cu nasul pe sus. Ce-am înţeles eu atunci, cu mintea mea de copil, era că de fapt toţi cei pe care ea îi socotea buni eram o mare familie, iar ceilalţi – de fapt o secretară, vreo doi ingineri, două învăţătoare şi un medic – erau un fel de burghezi care ne dispreţuiau pe toţi din adâncul sufletului şi abia ne salutau din vârful buzelor. Cu noi, cei mulţi, lucrurile stăteau cu totul altfel. Ne ajutam între noi, de exemplu uşa apartamentului nostru era deschisă de la 8 dimineaţa până la 10 seara şi nimeni nu bătea când intra să ceară o ceapă, o cană de făină, un pahar de ulei sau 25 de lei împrumut până a doua zi. Continuă să citești

Corigenţii

De multe ori mi se-ntâmplă să nu înţeleg unele lucruri. De pildă, de ce o secundă e aproape cât o bătaie a inimii, şi nu exact cât ea, de ce un metru are atât cât are şi nu mai mult sau mai puţin, de ce uneori vorbele dor mai tare decât palmele, din ce e făcut internetul şi cât e de mare, cât o scoruşă ori cât un munte, de ce magnoliile îmi vindecă ochii sau de ce timpul nu începe nicicând şi spaţiul nu se termină nicăieri. Şi ar mai fi ele mai multe uimirile mele, dar la două am să mă opresc azi, pentru că am vrut să mai scriu despre ele separat, dar de fiecare dată m-am luat cu altceva, fiindcă aşa mi se întâmplă mai mereu – vreau să vorbesc despre ceva, dar după ce încep mă las purtat de gânduri şi de supărări, iar articolul alunecă, fără să-mi dau seama, spre cu totul altceva decât socotisem la început că va ieşi. Când îmi pun semnătura la sfârşit şi îmi dau seama ce s-a întâmplat, îmi zic că data viitoare sigur n-am să mă mai las dus de val, şi uneori chiar mă cred. Nu prea des, însă, fiindcă motive de supărare găsesc la tot pasul, mă-mpiedic în ele şi simt că nu pot păşi mai departe decât povestindu-le.

Aş zice că am proprietatea termenilor, cunosc înţelesul, nuanţa şi gustul fiecărei litere şi aroma fiecărui cuvânt, şi tocmai de aceea, spun că, acum câteva minute, după ce am văzut cum iarăşi un ticălos de trei parale a fost eliberat, am stins televizorul cu o scârbă cum nu cred să mai fi simţit până în clipa aceea în toată viaţa mea, m-am întins pe pat cu mâinile sub cap şi, în întuneric, am început să mă gândesc cum să-mi construiesc articolul. Continuă să citești

IQ

Pentru mine, râsul şi plânsul au fost întotdeauna două lucruri complet diferite, şi exact aşa le-am şi trăit pe fiecare. Poate că uneori am râs prea tare şi cu prea multă poftă, dar, de plâns, am plâns mereu în tăcere, şi atunci când am fost mic, şi atunci când, om în toată firea, am minţit că n-am făcut-o. Probabil că din orgoliu am procedat aşa, dar e foarte greu să fii sincer atunci când eşti bărbat, mai ales cu tine însuţi. Iar între a minţi şi a spune adevărul, cred eu că e cam aceeaşi diferenţă ca între râs şi plâns.

Am râs ca un foc cu vâlvătăi din motive de toată lumea ştiute, dar am şi plâns mocnit, pentru lucruri pe care le-am ascuns de toţi. Nu m-am încurcat niciodată, mereu am ştiut când să fac una sau cealaltă. Nu ţin minte să fi stat vreodată pe gânduri şi să-mi fie greu să mă hotărăsc pe ce cale să o apuc, până zilele trecute, când chiar n-am ştiut ce să fac mai întâi. Era, cred, pe la orele amiezii, descărcam nişte poze din aparatul de fotografiat în calculator, dar în acelaşi timp trăgeam cu urechea şi la televizor, fiindcă, aşa cum e aşezat în camera unde lucrez, nu pot să-l văd decât din pat sau din fotoliu. Nu eram foarte atent, pentru că mă concentrasem pe fotografiile pe care trebuia să le aleg ca să intre în ziar, dar tot am prins din zbor ce trăncănea un redactor care şi-a amintit că, atunci când, după mulţi ani petrecuţi în Franţa, Brâncuşi s-a întors în ţară, a spus cu nemăsurată tristeţe că ne-a lăsat săraci şi proşti, şi ne-a găsit şi mai săraci, şi mai proşti. Continuă să citești

Lumea din capul meu

Nu ştiu cum să spun, eu nu mă pricep prea bine nici la economie, nici la afaceri, dovadă că toată viaţa n-am fost decât un simplu electrician în uzină, asta acum foarte mulţi ani, şi apoi doar un ziarist corect şi cinstit, care n-a vrut niciodată altceva decât să-şi facă onest meseria. N-am primit în viaţa mea nimic, de la nimeni, şi nici n-am cerut vreodată ceva. Dacă mi s-a dat, am refuzat cât de elegant mi-a stat în puteri, ca să-mi ascund stânjeneala. Am făcut-o ori de prost, ori, mai degrabă, ca să nu aflu, în felul ăsta, care e preţul cu care pot fi cumpărat, ori poate ca să-mi păstrez liberatea de a nu datora nimic, nimănui. Aşa m-am comportat de când mă ştiu, nu doar acum.

În plus, pe lângă faptul că n-am fost în stare să închei o afacere în viaţa mea, ba, mai mult, mi-e foarte greu să nu ies în pierdere când mă târguiesc pentru ceva, eu îmi cunosc lungul nasului. Ştiu că nu stăpânesc nimic atât de bine încât să-i învăţ pe alţii cum să facă lucrurile. Stau atât de prost la capitolul ăsta, că nici măcar lecţii de viaţă nu pot da. Am făcut atâtea tâmpenii şi greşeli de-a lungul anilor, încât, dacă ar fi să stau vreodată la o catedră, le-aş spune elevilor sau studenţilor mei, sau oricui ar avea răbdarea să mă asculte, mai degrabă ce să nu facă, decât cum să procedeze dacă vor să reuşească să obţină ceva. Poate de vină e şi firea mea, fiindcă n-am izbutut decât rareori să-mi depăşesc condiţia de spectator la piesa pe care o joacă ceilalţi în jurul meu. Nu am stofă de regizor, nici măcar de sufleur, şi tocmai de aceea nu-mi place să-mi bag nasul în vieţile altora, şi cu atât mai mult să le dau sfaturi. Cât despre verdicte, ele îmi sunt cu totul străine. Nu e vorba de fugă de răspundere aici, nici de teama că aş putea să greşesc, ci doar de faptul că nu-mi place să judec oamenii, tocmai pentru că eu însumi am fost condamnat de prea multe ori pe nedrept, iar în câteva rânduri, vinovat fiind, am scăpat cu faţa curată. Continuă să citești