Get Adobe Flash player

editorial

Tată de duminică

Vizualizari: 69

Nu ştiu la alţii cum s-a întâmplat, dar eu, la şcoală, mai întâi am învăţat alfabetul, şi abia apoi adunarea, scăderea şi tabla înmulţirii. Dar şi mai târziu, peste ani, literele au luat-o mereu mult înaintea cifrelor pe… Continuă să citești

Doar şapte ani de ghinion

Vizualizari: 153

În 6 noiembrie, asta înseamnă luni, ziarul pe care îl ţineţi acum în mână a împlinit 9 ani. Nu spun nici că a fost greu, ca să nu creadă lumea că mă plâng, nici c-a fost uşor, ca să nu las impresia că mă dau mare. Au fost lucruri bune şi lucruri rele, urâte şi frumoase, au fost ani în care, aşa cum un prieten mi-a scris pe o carte pe care mi-a dăruit-o, m-am străduit să transform evenimentele de zi cu zi în file de istorie. E, probabil, definiţia cea mai apropiată de adevăr a rolului pe care am ales să-l joc în viaţă – să scriu tăcut şi fără să mă amestec despre cei care fac lucrurile să se întâmple, şi să fiu corect şi cinstit, chiar dacă uneori ceea ce aştern pe hârtie e exact opusul convingerilor mele. Am fost învăţat că faptele trebuie arătate în întregul lor, şi nu cu jumătăţi de măsură alese de mine, iar de-acolo mai departe fiecare cititor hotărăşte singur cine e de partea binelui şi cine de a răului.

Ceva, însă, am învăţat singur, iar lecţiile au fost tot mai dureroase în ultimul timp. Am ajuns la concluzia că mi-e mai uşor mie să scriu, decât le e unora să citească. Nu sunt pretenţios şi, deci, n-am aşteptat niciodată prea mult de la cei din jurul meu. Am crescut între oameni simpli şi proşti, care nu citiseră o carte în viaţa lor, dar care, din bun-simţ sau mai ştiu eu din ce alt motiv, încercau să ascundă, ruşinaţi, asta. Mama cred că a citit doar două romane poliţiste în toată viaţa ei, iar tata n-a citit nimic în afară de „Scânteia”. A fost, probabil, cel mai bun lucru din toată copilăria mea, fiindcă pe la 11 ani m-am îndrăgostit nebuneşte de cuvântul tipărit şi mi-am zis că mai bine mor decât să nu ajung ziarist. Până acolo mai era însă cale lungă, iar eu am făcut de îndată primul pas. M-am apucat, mic cum eram, să citesc pe rupte, orice-mi cădea în mână, de la „O mie şi una de nopţi” la „Patul lui Procust”, chiar dacă n-am înţeles aproape nimic din ea, dar citeam. Era ca un drog. Nu cred că o făceam ca să ştiu mai multe ori ca să mă îmbogăţesc sufleteşte. Citeam fiindcă mi-o cerea organismul. Stăteam cu nasul în carte la masă, cu cartea sub pernă când trebuia să învăţ pentru a doua zi, ba chiar, mai târziu, am citit „Război şi pace” când făceam baie, până mi se răcea apa în vană. E drept că pentru asta mi-au trebuit vreo doi ani, dar poate că dacă lucrurile ar fi stat altfel, personajele şi întâmplările nu mi s-ar fi înfipt nici pe jumătate atât de adânc în memorie. Continuă să citești

Camera mică

Vizualizari: 463

In colţul camerei mici, în cel din dreapta, de lângă fereastră, existau, până în urmă cu câţiva ani, două stative negre, pe care, atunci când nu erau mângâiate, se odihneau chitarele fiului meu, una electrică şi una clasică, cu forme rotunde şi totuşi elegantă, pe care, din când în când, le priveam lung din prag. Acum nu mai sunt, le-a luat cu el când a plecat la Bucureşti, să-şi croiască un drum al lui în muzică, şi poate tocmai de-aceea locul gol din colţul camerei încă mă doare, chiar dacă rana se cicatrizează puţin câte puţin, pe zi ce trece. Se vindecă şi la gândul că, acolo, face ce vrea şi ce-i place, şi atunci îi e bine.

Ciudat cum, atunci când umbra unei amintiri încearcă să-şi facă loc în mintea mea, pe urmele ei dau imediat năvală un potop de gânduri pe care uneori mi-e greu să le aşez în ordine. Aşa mi se întâmplă, de exemplu, acum. Sunt imagini pe care le-am văzut în urmă cu numai câteva ore la televizor, dar ele se încalecă cu altele, din urmă cu exact doi ani, atunci când la Colectiv s-au stins în foc 64 de vieţi. Şi, oricât mă simt acum de vinovat pentru ce-am făcut, trebuie să recunosc că, atunci, i-am mulţumit lui Dumnezeu că fiul meu nu s-a dus în seara aceea acolo. Asta a fost tot ce-am putut gândi în prima clipă. Abia după un timp mi-am zis că am fost poate egoist şi am încercat să mă pun în locul părinţilor cărora focul nu le-a mistuit doar copiii, ci şi sufletele. Ştiu că n-am reuşit, nici n-aveam cum să fac asta, şi poate tocmai de aceea, fără să-mi dau seama, m-am străduit să-mi îndrept greşeala făcută în seara aceea neagră, când am fost egoist, şi am considerat că singurul mod în care pot să-mi spăl păcatele era să fiu atent la ce se întâmplă cu cei vinovaţi şi să aştept să se facă măcar dreptate, dacă timpul tot nu-l mai poate da nimeni înapoi. Continuă să citești

Vaccin contra melancoliei

Vizualizari: 177

Aş minţi dacă aş spune că m-am născut sărac, dar, tot aşa, aş ocoli adevărul dacă aş zice că am crescut într-o familie bogată. Cred că, totuşi, cuvintele cele mai potrivite pentru ceea ce vreau să explic ar fi că am apărut pe lume între două lumi, la fel am trăit mereu şi aşa simt că stau lucrurile şi în ziua de azi. Nici nu mă mândresc cu asta, nici nu mi-e ruşine că n-am reuşit să-mi găsesc niciodată un loc numai al meu. Îmi zic doar că aşa a fost să fie, acum e prea târziu să mai pot schimba ceva.

Sunt poate mai înclinat spre meditaţie decât de obicei, dar numai ce-am răsfoit „Calomniile mitologice” ale lui Octavian Paler, o carte pe care am citit-o mai demult, dar peste care îmi place să-mi mai arunc, din când în când, privirea. Scrisul lui îmi face bine, e melancolic şi, tocmai de aceea, mă folosesc de el în doze mici, ca de un vaccin împotriva melancoliei şi resemnării. Acum, însă, pare-se că n-am reuşit, sau poate că trebuie să mai treacă puţin timp până să-şi facă efectul.

Mă gândesc că, poate, tot de la el am învăţat că noaptea oamenii sunt mai sinceri, pentru că pe noi înşine încercăm să ne minţim mai puţin decât pe ceilalţi. Oricum ar fi, eu, unul, ştiu că noaptea îmi retrăiesc viaţa de peste zi, chiar dacă nu întotdeauna aidoma cu ce s-a întâmplat, ci mai degrabă cu ceea ce mi-aş fi dorit să fie. În ceea ce s-a petrecut mai demult nu intervin niciodată, pentru că amintirile s-au pietrificat, iar dalta mi-e prea tocită şi ciocanul mi se pare deja mult prea greu, şi nici nu vreau să fac statui din ele. Unele, de asta sunt sigur, m-ar speria. Continuă să citești

Pauza mare

Vizualizari: 304

Săptămâna trecută mi s-a întâmplat ceva ciudat. Mergeam pe o străduţă mărginită, pe câteva sute de metri, de clădirea unui liceu căruia, totuşi, n-am să-i dau numele, când, deodată, am intrat parcă într-un tunel al timpului şi m-am rostogolit câteva secole îndărăt, în întunecimile Evului Mediu. Atât de puternică era impresia, încât am pipăit cu mâna să văd dacă nu cumva îmi crescuse o sabie la şold şi nu mult a lipsit să-mi caut calul din priviri în parcarea de lângă magazinul care se transformase, în închipuirea mea, într-un han dărăpănat şi înconjurat de noroaie.

La şcoala cu pricina era pauză exact când s-a nimerit să trec eu pe-acolo. Nici nu mai contează dacă ferestrele erau închise sau deschise, fiindcă dinăuntru se auzeau răcnetele băieţilor, nişte sunete atât de înfricoşătoare încât primul meu gând a fost că Inchiziţia a năvălit în liceu şi se ocupă de torturarea lor. După răgetele pe care le scoteau, mi-am imaginat cu mare uşurinţă că li se smulge carnea cu cleşti înroşiţi în foc, sunt traşi în ţeapă sau întinşi de mâini şi de picioare, cu patru cai, în cele patru zări. Ba chiar am împins lucrurile până într-acolo încât, cu ochii minţii, vedeam clase întregi măcelărite şi pe elevi zăcând în bălţi de sânge. Şi, de parcă toate astea n-ar fi fost de-ajuns, fetele nu se lăsau nici ele mai prejos şi ţipau ca din gură de şarpe, încât m-au dus imediat cu gândul că hoardele de barbari le violează şi cetele de călugări, cu glugile trase adânc peste faţă, le ard pe celelalte pe rug. Continuă să citești

Pagina 37

Vizualizari: 37

Acum câteva zile am vorbit cu un prieten la telefon aproape o oră, sau poate mai mult, nu ştiu exact, fiindcă nu m-am uitat la ceas. E şi el ziarist, mi-a fost coleg, am lucrat o bucată bună de vreme doar noi doi în birou, dar, după ce ziarul la care munceam până în urmă cu vreo zece ani s-a închis, eu mi-am continuat drumul în presa scrisă, în timp ce el a luat calea presei on-line. Ne-am mai întâlnit când şi când la câte un eveniment, dar discuţiile noastre nu mai aveau nimic în comun cu cele dinainte, când ne ştiam unul altuia toate secretele, ne înjuram uneori mai-mai să ne luăm la bătaie, dar, în aceeaşi măsură, ne ajutam când intram în vreun bucluc, fiindcă, fără să ne dăm probabil seama, înţelegeam că în redacţia aceea, în care chiar şi numai pentru o virgulă pusă greşit ni s-ar fi tăiat capul, doar unul pe celălalt ne aveam. Mulţi în jurul nostru s-au înecat. Barca la care am vâslit noi a mers însă înainte, iar atunci când a început să se scufunde, am dat amândoi din mâini, uneori bezmetic, şi am ajuns în cele din urmă la ţărm. Şi, chiar dacă urmele paşilor lăsaţi apoi pe plajă s-au îndreptat în direcţii diferite, sunt sigur că nu vom uita niciodată, nici eu, nici el, că suntem singurii care am supravieţuit furtunii care a răscolit presa cărăşeană din vremea când nu-ţi era ruşine să spui că eşti ziarist. Continuă să citești

Există ţară pentru bătrâni

Vizualizari: 28

Mi-e greu să-mi amintesc exact momentul când a început să-mi placă de Javier Bardem, chiar dacă, de atunci, am încercat să mă uit la toate filmele în care apărea şi el. Bănuiesc că a fost unul în care juca rolul unui procuror îndrăgostit de o balerină care, în cele din urmă, s-a dovedit că era teroristă şi pe care, ca s-o scape de închisoarea pe viaţă, cedează unui şantaj şi renunţă la carieră. La sfârşit – şi cred că imaginea asta m-a impresionat atât de tare încât m-a făcut să-i caut mai târziu filmele –, zâmbeşte trist şi-şi şopteşte în oglindă: „Şi când te gândeşti că Maria e 75 la sută apă…”.

Recunosc că n-am înţeles cuvintele decât mai târziu, atunci când eu însumi am încercat să-mi astâmpăr setea şi m-am convins de adevărul lor. Dar am urmărit, atât cât am putut, filmele în care juca Javier Bardem, fiindcă numele lui în distribuţie era garanţia că am să văd ceva bun. Indiferent că a fost călugăr, poliţist, traficant de droguri ori îndrăgostit, nu m-a dezamăgit niciodată. Ultima oară l-am văzut în „Nu există ţară pentru bătrâni”, iar el a jucat minunat. Era un asasin plătit, un fel de bufon psihopat, pe care, când îl vedeai, zâmbeai şi îţi îngheţa sângele în vene în acelaşi timp. Continuă să citești

Mincinoşii

Vizualizari: 26

Printre sutele, sau mai degrabă miile de amintiri pe care le-am strâns, cu grijă sau fără voia mea, în atâţia amar de ani, îşi fac veacul şi câteva legate de vreme. Îmi place să cred că am o memorie bună, care, poate fără să-şi dea seama, aruncă lucrurile de care ştie că n-are nevoie şi le păstrează doar pe cele care-i folosesc.

Acum, de pildă, se deschide ca o carte şi mie nu-mi rămâne nimic altceva de făcut decât s-o răsfoiesc. Şi mă văd în ea, dintr-odată copil, în faţa blocului, cu ochii pe cer, ca să-mi dau seama dacă pot să mă duc la ştrand sau nu în ziua aia, şi aud parcă aievea vocea groasă a unui vecin mai bătrân, în maieu cu burtă şi alb ca brânza, cu o scobitoare în colţul gurii, care-mi spune că dacă la radio a anunţat că o să ploaie pot să merg liniştit la scaldă. Mai grav era dacă anunţau că vremea o să fie frumoasă, că atunci sută la sută o să vină ploaia, mai zicea el şi râdea, iar eu mă miram întotdeauna cum poate să facă asta fără să-nghită scobitoarea şi să se înece cu ea. Pe urmă privea şi el în sus, clătina din cap, ridica din umeri şi nu mă mai băga în seamă.

Aşa era peatunci. Toată lumea, şi aici intrau şi mama şi tata, şi chiar eu, fiindcă, tot auzindu-i pe ei şi uitându-mă la televizor la hărţile alea sinoptice ca mâţa-n calendar, ajunsesem să cred asta, aşadar toată suflarea din jurul blocului sau pe care o cunoşteam eu era convinsă că meteorologii nu-şi câştigă nici măcar apa pe care-o beau prin staţiile în care taie, cât e ziulica de lungă, frunze la câini. Continuă să citești