Get Adobe Flash player

editorial

Douăzeci optâşpe, fix

Vizualizari: 31

Mie, dimineaţa, păru-mi stă în toate direcţiile. Ştiu că unii plătesc bani grei să aibă numai pe jumătate din freza mea, dar eu prefer s-o ocolesc, totuşi, cu privirea atunci când mă uit în oglindă. Ca să fiu cinstit, ochii-mi fug şi peste cearcănele ca nişte văi adânci de la poalele nasului, şi peste barba care, oricât m-aş strădui eu s-o rad, tot de o săptămână pare crescută, ce mai, la prima oră, oglinda nu e cea mai bună prietenă a mea. Nici la amiază n-aş putea spune că relaţiile noastre s-au îmbunătăţit, dar, oricum, parcă nu mai sunt chiar aşa de duşmănoase ca atunci când mă dau jos din pat.

Singurul lucru care mă mulţumeşte când vine vorba de aspectul meu e faptul că n-am burtă. Bine, să nu vă-nchipuiţi că am pătrăţele pe abdomen, de fapt n-am avut niciodată niciun fel de forme geometrice, iar acum pot să spun că am pus totuşi un strat de osânză, nu gros, doar atât cât să-l ciupesc între degetul mare şi arătător şi să întind un pic de el, dar asta, fără discuţie, din cauza vârstei. Aşa stând lucrurile, acum vreo două zile, ce mi-a venit mie, că mi-am ridicat bluza de la pijama, mi-am privit burta şi, oricât de la locul ei e ea, mi-a trecut prin cap că, chiar şi aşa, sunt mai gravid eu, acolo, în baie, decât Elena Udrea în Costa Rica. Trebuie să recunosc că ideea nu mi-a venit chiar oricum, ci abia după ce mi-am învins laşitatea de a mă privi dimineaţa în oglindă. Ba, mai mult, atunci mi-am zis că fie ce-o fi, şi am privit-o adânc, de-a dreptul sfidător, drept în ochi, să văd şi eu cum arată un idiot în carne şi oase. Nu mi-a fost uşor, iar hotărârea am luat-o abia după ce am rumegat o noapte întreagă vorbele auzite cu o seară înainte de la Elena Udrea, care, la televizor, l-a citat enorm de aproximativ pe Petre Ţuţea şi ne-a anunţat că, la fel ca marele gânditor, nici ea n-are niciun chef să facă bulău pentru un popor de idioţi. Continuă să citești

Iepuraşi şi Moşi

Vizualizari: 98

Am trăit mereu cu impresia, dacă nu cu credinţa că Paştele şi Crăciunul cel puţin, dintre sărbători, mă fac să mă simt altfel. În preajma lor, dar mai ales în miezul acelor nopţi sfinte, mi se părea întotdeauna că-n aer şi-n oameni intra ceva mai presus de legile firii, pe care, fiindcă făceau sufletul să fie mai cald şi să privească de undeva de sus, de unde plutea, ori să fie mai frumos, să uite şi să ierte, nici măcar nu încercam să-l înţeleg. Iar dacă eram supărat de ceva ori nervos, eram atât de uşor de sărbători, încât reuşeam să mă ridic până la cer şi să trec peste tot şi peste toate, fără să simt, ca pe pietrele de moară, greutăţile pe care viaţa obişnuită mi le atârna de picioare. Iar când reveneam cu picioarele pe pământ, mă gândeam la toate acele lucruri ca la un vis frumos, din care a trebuit să mă trezesc. Şi o luam de la capăt, până la cealaltă sărbătoare, când din nou ştiam că am să dorm cu ochii deschişi.

Anul ăsta, însă, a fost altfel, fiindcă n-am reuşit nici măcar să aţipesc. Poate fiindcă legătura cu oamenii din jur se slăbeşte pe zi ce trece, iar eu devin o ciudăţenie tot mai mare în ochii lor, m-am gândit şi la asta, dar vina e numai a mea în cazul ăsta. Nu pot să mă transform în ceea ce nu sunt, dar sunt ei, tot aşa cum înţeleg, tot mai dezamăgit, că nici ei nu pot deveni aidoma mie. Şi nu e prima oară când mă simt ca un naufragiat, sau mai degrabă ca un abandonat de propriul echipaj pe o insulă înconjurată de un ocean de nesimţire, prostie, egoism, ipocrizie, laşitate şi minciună, şi în care mişună, ca nişte rechini, cei care până mai ieri mi-au fost prieteni ori cei pe lângă care trec, în fiecare zi, pe stradă. Continuă să citești

Mă bate gândul…

Vizualizari: 77

În ultima vreme am observat tot mai des că, dacă ies şi numai o jumătate de oră din casă, orice raită prin magazine sau cea mai simplă plimbare capătă măreţia unei excursii de la un capăt la altul al Europei. Nu trebuie să fac nici măcar o sută de metri, că şi aud proastele care trec pe lângă mine cum zbiară în telefon în italiană, germană şi spaniolă, de parcă celularul ultimul răcnet pe care-l ţin la gură nu le-ar transmite vocea hăt, departe, ci musai trebuie să le audă glasul celelalte proaste care-şi fac veacul pe la Milano, Graz sau Barcelona. Cu toate astea, eu cred că tot circul ăsta cu urlatul e mai degrabă ca să-i dea pe spate pe tăntălăii şi tutele care nu sunt în stare să se descurce în Occident, aşa cum o fac ele, şi preferă să moară de foame acasă, în România.

Cum, însă, în urmă cu o săptămână, m-am hotărât să nu-i mai vorbesc de rău pe români şi să nu-mi mai critic ţara, ca să n-o defăimez, de-acum înainte n-am să fac altceva decât să le cânt în strună. Fiindcă eu zic că sunt multe lucruri bune care merită scoase în evidenţă, şi primul dintre ele care mi-a trecut prin minte e ideea strălucită de a-i umple de bani pe hoţii, criminalii, violatorii, interlopii şi mafioţii care se liberează şi-şi dau seama că nu s-au simţit după gratii ca la hotel, în concediu. Continuă să citești

Făimarea României

Vizualizari: 215

Stăteam într-o seară, nu demult, în fotoliul meu preferat, larg şi comod, din piele de culoarea castanei, moale şi fină, ca o catifea de cea mai bună calitate, aşa cum şi cel mai sărac român îşi permite în ultima vreme, puţin obosit, dar cu mânecile încă suflecate după ce am trudit toată ziua pe ogorul jurnalisticii, pe care am semănat cuvinte din care vor încolţi propoziţii care se vor coace şi vor deveni, ca nişte holde bogate, articole pline de profunzime. Ca de fiecare dată, mi-a fost greu să mă hotărăsc ce canal să aleg la televizor, fiindcă pe toate sunt numai emisiuni una şi-una şi filme care au câştigat de la Globul de Aur în sus. Până la urmă am ascultat vreo jumătate de oră un concert de Albinoni şi altul de Bach, reluare, am văzut mai târziu în colţul din dreapta-sus, la cererea telespectatorilor, pe urmă m-am uitat puţin la o discuţie fină între Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, şi mi-am zis că nimic nu poate fi mai potrivit să-mi închei ziua decât câteva pasaje din Cormac McCarthy sau Jeffrey Eugenides, scriitori pe care orice român îi ţine pe noptieră. Eu l-am ales pe al doilea, fiindcă tot ajunsesem cu o zi înainte la pagina 133 din „Middlesex”, şi m-am oprit la 147. Continuă să citești

Scormonitorii în morminte

Vizualizari: 172

M-am întrebat, de multe ori, dacă toţi anii pe care mi i-am petrecut în presă mi-au folosit la ceva, sau au fost doar timp pierdut şi eu nu am înţeles, făcând aceeaşi greşeală ca şi cei pe care i-am condamnat că-şi irosesc viaţa fără să-şi dea seama. M-am gândit dacă, în afară de faptul că am făcut ce mi-a plăcut mai mult şi ce mi-am dorit dintotdeauna, m-am ales cu ceva de pe urma scrisului. Pe urmă, de parcă asta nu mi-ar fi fost de ajuns, am vrut să ştiu dacă, în cazul în care am ieşit, totuşi, în câştig, nu cumva preţul pe care l-am plătit pentru asta a fost prea mare. Pentru că, de pierdut, ştiu sigur ce am pierdut. Şi, atâta timp cât am făcut totul de bunăvoie, nici măcar n-am să le numesc sacrificii. Au fost, mai degrabă, monedele pe care le-am dat la casă atunci când mi-am cumpărat dreptul de a-mi alege drumul în viaţă, altul decât acela pe care mi-l hărăziseră, încă de la naştere, părinţii.

Mă consolez, totuşi, la gândul că nu am pierdut totul dintr-odată. La început, s-au împuţinat orele pe care le petreceam cu fiul meu. Îl căram tot mai puţin pe grumaz, făceam tot mai rar pe calul prin cameră, apoi, când a mai crescut, doar din când în când mai mergeam în curtea şcolii să ne tragem la poartă ori să crăpăm pereţii cu mingea de tenis. Pe de cealaltă parte, aveam tot mai multe griji, răspunderi tot mai mari cu fiecare an care trecea, iar ziua mea de lucru parcă avea o sută de ore. Ba chiar cred că, într-o vreme, începusem să văd şi casa tot ca pe un fel de redacţie, dar nu mai era cale de întors. Până şi gândurile, doar rar şi pentru puţin timp, nu aveau legătură cu ziarul. Continuă să citești

Iertare!

Vizualizari: 375

Am scris de nenumărate ori şi am spus, cu siguranţă, de şi mai multe ori, că am fost în stradă în acel Decembrie 1989 şi am luptat, nu cu arma în mână, ci mult mai din greu, cu pieptul gol, pentru ceea ce am crezut eu că va fi o viaţă mai bună. Până acum, am spus-o nu ca să mă laud, dar cu un fel de mândrie, totuşi, ca să-mi dovedesc în primul rând mie, şi abia apoi altora, că nu am fost laş şi că am reuşit să-mi înving frica în faţa gloanţelor sau, mai rău, a ceea ce ar fi putut urma dacă Revoluţia ar fi dat-o-n bară. De acum încolo, însă, dacă am să mai pomenesc vreodată despre vremurile acelea, am s-o fac doar ca să-mi cer iertare celor care sunt acum la grădiniţă sau în şcoala primară, lor şi numai lor, fiindcă doar ei cred că au mai rămas neatinşi de microbul care mi-a îmbolnăvit generaţia, plus pe cea de dinainte şi pe cea de după. Să le cer iertare pentru naivitatea mea de atunci, din acel Decembrie 1989 de la care ni se trag toate, pentru că, dacă aş fi putut să arunc o privire peste timp şi aş fi zărit măcar a zecea parte din ceea ce se întâmplă azi, sunt sigur că în zilele şi nopţile acelea mai bine m-aş fi îmbătat, aş fi citit ceva sau aş fi scris vreo nuvelă ori începutul unui roman, fiindcă eram la vârsta la care, literar, mă simţeam mai puternic ca oricând, chiar dacă eram convins că din toată munca mea n-ar fi fost publicat niciun rând. Mi-aş fi făcut un bine şi mie, şi celorlalţi, fiindcă aşa n-aş fi dărâmat un zid care, odată prăbuşit, a lăsat să se reverse din noi tot ce aveam mai rău, mai urât şi mai josnic, toate acele ape tulburi pe care comunismul, de bine, de rău, le zăgăzuise în adâncul fiinţei noastre. Continuă să citești

Mugwanga

Vizualizari: 287

Câteodată mă simt atât de obosit, încât mi-e greu să citesc şi măcar un singur rând, darămite să mai şi scriu vreunul. Ostenit, gândul se opreşte să-şi tragă sufletul la jumătatea drumului spre mână. La televizor mi-e tot mai lehamite să mă uit în ultima vreme, şi atunci tot ce-mi doresc e să stau şi să las amintirile să facă ce vor cu mine. Nu mi-e somn, şi totuşi ceva în mine doarme. Cred că viaţa mă lasă un pic în pace, ca şi cum, din când în când, i s-ar face milă de mine, iar eu, cuminte, mă las mângâiat uşor de ea, pe creştet. Şi dacă, de obicei, îmi croiesc tot timpul fel de fel de planuri de viitor, dintr-odată nimic nu mai are importanţă, nici măcar ziua de mâine, care, oricum, mi se pare mult mai îndepărtată decât, să zic, amintirile de-acum 25 sau 30 de ani.

La cele mai multe dintre ele zâmbesc, şi la fel fac şi acum. Ţin minte că, la nici două săptămâni după ce am terminat Armata, a trebuit să mă angajez. M-am trezit dintr-odată, la 20 de ani, cap de familie, cu toate că nu eram nici copil, nici bărbat. Veneam dintr-o lume pe care am dispreţuit-o mereu, o lume în care am fost umilit fără niciun rost, de dimineaţa până seara şi de multe ori nopţi întregi, de oameni care nu doar că nu ştiau să-şi scrie numele, dar abia dacă erau în stare să şi-l amintească atunci când erau strigaţi. Însă libertatea care îmi închipuiam că o să mă primească cu braţele deschise nu s-a dovedit a fi decât un şir nesfârşit de lucruri la care a trebuit să renunţ. Cum tatăl meu plecase cât timp eu fusesem militar, mama avea un salariu de mizerie, iar sora mea era elevă, pe moment n-am ştiut ce altceva să-mi sacrific decât tinereţea. Nu mi-a părut însă niciodată rău, nici măcar o clipă, pentru alegerea pe care am făcut-o atunci, fiindcă sunt sigur că, dacă aş fi urmat orice altă cale, viaţa mea n-ar fi fost nici pe departe atât de frumoasă şi de bogată pe cât s-a dovedit a fi. Continuă să citești

Nemişcat

Vizualizari: 271

În fiecare an, în afară, bineînţeles, de cei în care, fiind prea ocupat cu ziarul, uit, în 1 martie sărbătoresc intrarea mea în presă. De fapt, nu fac mare lucru, doar că, între două articole şi vreo conferinţă de presă, o şedinţă ori un vernisaj, mă gândesc cum a fost atunci, la început, sau încerc să scriu ceva mai deosebit. Un calcul simplu, pe care până şi eu, un habarnist într-ale cifrelor, am putut să-l fac, îmi arată că exact jumătate din viaţă am fost ziarist. Ştiu că asta a fost dorinţa mea dintotdeauna, dar acum, când mi s-a împlinit, mă sperii câţi ani am visat să ajung ceea ce sunt azi. Şi, recunosc, mi-e dor de vremurile acelea în care aveam un ideal. Acum, din păcate, nu mai am decât dorinţe, şi acelea din ce în ce mai puţine. Iar printre ele, încerc să veghez din umbră asupra vieţii celor dragi şi să mă îngrijesc, atât cât pot şi fără ca ei să ştie, să le fie bine. E cam tot ce mi-a rămas.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, mai am totuşi ceva. Anii petrecuţi prin redacţii, drumurile de mii de kilometri pe care le-am străbătut în căutarea ştirilor de câteva rânduri, pentru documentarea unui articol care să schimbe, măcar pentru o zi, lumea din jurul meu, ori doar ca să văd frumuseţile unui peisaj sau amărăciunea unei cocioabe pe care să le transform în reportaj, ameninţările pe care le-am primit, dar şi înjurăturile care mi s-au aruncat ori pe care le-am strigat, toate astea, la un loc, mi-au adus, atunci când le-am înţeles, experienţa de care azi mă folosesc la fiecare pas. Ea mă sfătuieşte, nu neapărat ce să fac, cât mai ales ce să nu fac. Continuă să citești