7 Zile

Continuăm să publicăm pasaje din presa vremii.
Ziarul „Viitorul Graniţei”, nr. 19, din 10 Mai 1925 – Caransebeş.
Redactor-şef, Dr. Prof. Dimitrie Cioloca.
Cronica sportivă
Grănicerul – C.S. Recaş = 0 : 0
Duminecă, 3 mai a.c., s’a dat lupta pentru şampionatul subcomitetului Caransebeş, între echipele cluburilor sportive „Grănicerul“ din localitate şi a celui din Recaş. Ploile căzute abundent au desfundat terenul şi pe alocuri era acoperit de apă în formă de baltă. Jocul a început prin ploaie, ceace nu a permis jucătorilor să aibă acţiuni combinate, pasuri lungi şi sigure. Cei ce au izbutit să domineze în dată după începere au fost „Grănicerii”, reuşind să plaseze mingea aproape în tot timpul în faţa porţii adverse. Au şi marcat în partea a doua a jocului un gol în poarta C.S. Recaş, care însă nu le-a fost acordat de către arbitrul Iritz, pe motiv că nu l-a văzut. Acest arbitraj superficial şi lipsit de scrupulozitatea unui arbitru de talia d-lui Iritz, pe lângă că a păgubit „Grănicerul“ şi i-a anulat victoria binemeritată şi reală, nu poate să mulţumească nici cluburile ce se întrec, nici publicul care aşteaptă să observă şi apoi să acorde cel puţin punctele marcate de cei ce luptă cu adevărat timp de o oră şi jumătate. Procedura arbitrului a mâhnit cu drept cuvânt atât publicul cât şi jucătorii clubului românesc „Grănicerul”. Nepăsarea arbitrului Iritz faţă de declaraţiile categorice ale arbitrului de poartă, d-nul A. Buţu, care a mărturisit şi semnalat punctul ajuns de „Grănicerii“ albi-albaştri, a surescitat întreaga asistenţă, care a început să-i vestejească arbitrajul sub critică prin vociferări şi şuierături puternice. Suntem convinşi că asemenea cazuri regretabile nu se vor mai produce, cari descurajează şi pe puţinii iubitori de sport din oraşul nostru. Dorinţa noastră în acest caz ar fi, că subcomitetul să ancheteze cele petrecute duminecă şi să facă dreptate în cauză prin mijloacele ce le crede de bine faţă de acordarea sau anularea punctului în plus marcat de „Grănicerul“ şi faţă de arbitrul Iritz, care a dat dovadă – prin cuvintele uşuratice, că nu am văzut! – de o conducere superficială a emulării. Continue reading →

9 mai 1877. În numele Poporului Român, Parlamentul ţării a hotărât ruperea legăturilor cu Imperiul Otoman şi a proclamat Independenţa României. În faţa Reprezentanţei naţionale, Mihail Kogălniceanu de­clara: „Suntem independenţi, suntem na­ţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă!”.
Actul de la 9 mai 1877 reprezintă un moment semnificativ al procesului istoric de făurire a Statului Român unitar şi independent. El a fost rezultatul firesc al luptei permanente a poporului nostru pentru dreptul la o existenţă de sine stătătoare. Faptele de vitejie ale oştilor voievozilor Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul reprezintă simboluri ale acestei îndârjite rezistenţe româneşti contra cotropitorilor, pentru apărarea gliei strămoşeşti. Poporul român a reuşit şi după instaurarea dominaţiei otomane, prin lupte grele, să-şi păstreze organizarea politică şi administrativă pro­prie. Poarta Otomană n-a putut transforma Ţările Române în paşalâcuri, fiind nevoită să le lase o largă autonomie, pentru apărarea şi consolidarea căreia ele au acţionat în permanenţă, ca o primă fază pe calea către cucerirea deplinei neatârnări. Continue reading →

Un om, un nume

O martiră – Maria Lazăr

Aceste cuvinte nu-mi aparţin, nu le-am rostit eu, ci un om care a cunoscut viaţa şi suferinţele doamnei Maria Lazăr, mai mult decât alţii. Acum, având cunoştinţă de acestea, vin să confirm, să întăresc că oricare dintre noi ar mărturisi la fel…

Maria Lazăr s-a născut la 29 iunie 1925, la Vălişoara, judeţul Caraş-Severin. Părinţii, Traian şi Maria Anderca, oameni demni şi buni, i-au dat o educaţie aleasă. Au învăţat-o să trăiască frumos şi curat, cu credinţă în Dumnezeu, indiferent de necazurile pe care viaţa voia să i le aştearnă în cale. Clasele primare le-a urmat în satul natal, apoi a învăţat la Gimnaziul de fete din Caransebeş, iar mai târziu s-a căsătorit cu Tiberiu Lazăr, profesor la Liceul Teoretic „Traian Doda”. Cei doi tineri au fost binecuvântaţi prin naşterea celor două fiice, Cornelia şi Carmen-Eugenia.

Aceste bucurii aveau să le fie umbrite în1949, an nefast pentru mulţi români, când mari încercări s-au abătut şi asupra familiei doamnei Maria. Un moment care avea să prevestească durerea familiei a rămas în memoria fiicei Cornelia, care, foarte mică pe vremea aceea, a fost dusă, după bunul obicei, de tatăl ei, la biserică, într-o duminică de ianuarie a anului 1949. La întoarcerea acasă, a suferit o căzătură, iar bundiţa albă a copilei s-a umplut de sânge. La câteva zile după aceasta, soţul dnei Maria a fost smuls din familie, fiind arestat din motive politice de comunişti, împreună cu alţi doi prieteni foarte buni, Petru Hamat şi Filon Verca. Rămasă singură cu cele două fiice, doamna Maria a trecut prin greutăţi pe care tinerii din ziua de azi cu greu şi le pot imagina – neajunsuri, teamă şi chiar maltratări din partea Securităţii. Dar, ca o adevărată soţie şi mamă, şi-a dus chinul cu multă demnitate, credinţă şi înţelepciune. Judecat la Tribunalul Militar din Timişoara, prof. Tiberiu Lazăr a primit o condamnare de patru ani, la Aiud. Pe atunci, doamna Maria avea 23 de ani, iar regimul închisorii nu permitea deţinutului să comunice cu familia sau cunoştinţele. Într-o pauză a procesului, fiica Cornelia avea să-i mărturisească tatălui ei durerea de acasă în cuvinte puţine, simple şi tulburătoare: „Mama plânge, plânge!”. Continue reading →

Recent, s-au împlinit 600 de ani de când o cetate din Banat a suferit primul asediu. E vorba de cetatea Jdioara, din apropierea localităţii Nădrag (judeţul Timiş).

În lunile aprilie-iulie 1387, în timpul luptelor pentru succesiunea la tron, cetatea a fost ocupată de fraţii Losonczi, adepţi ai noului rege Sigismund de Luxemburg.

Jdioara este situată la 18 km sud de oraşul Lugoj. Satul aparţine comunei Criciova. La numai 1 km depărtare de localitate, pe Dealul cetăţii sunt vizibile ruinele construcţiei cu importanţă sta­tală şi strategică în Evul Mediu. Cetatea era menţionată în documentele vremii cu numele de Sydowar. Continue reading →

Comemorarea unui an de la plecarea la viaţa veşnică a prof. Iancu Laurenţiu, inegalabilul dirijor al Orchestrei „Doina Banatului” din Caransebeş, a avut loc miercuri, 6 martie, la Casa de Cultură „George Suru”, printr-o manifestare amplă, organizată cu… Continue reading →

În fiecare an la începutul Postului Mare, în această zonă se desfăşoară aşa-numit petrecere a ,,mascaţilor”, sau făşancul, care este o tradiţie a coloniştilor şvabi, aduşi în Banat de împărăteasa Maria Tereza. Făşancul marchează debutul Lăsatului Secului, adică… Continue reading →

In memoriam Prof. Simion Isac

„Vremea trece, vremea vine…”

Simion s-a născut în satul Petroşniţa, comuna Bucoşniţa, la data de 15 septembrie 1947. Clasele primare le-a făcut în satul natal, liceul la Caransebeş, iar Facultatea de Matematică la Timişoara. După recenta sa trecere în nefiinţă, câţiva apropiaţi au vorbit în faţa sicriului, aducându-i un ultim omagiu, la Liceul „Dacia” (Grupul Şcolar Forestier) din Caransebeş, acolo unde Simion şi-a desfăşurat activitatea.

După ce a anunţat că au plecat în lumea fără întoarcere un număr de 16 profesori şi maiştri, prof. Mircea Giosu a rostit numele celui de al şaptesprezecelea – Simion Isac. „Pentru ei, vremea pământească a trecut şi nu mai vine, după cum şi pentru noi, cei rămaşi, va veni vremea. Deocamdată, încă putem spune «Trecut-au anii, ca norii lungi pe şesuri, şi niciodată n-au să vie iarăşi». Cu fiecare dintre ei a plecat, fără întoarcere, şi o parte din noi, lăsându-ne tot mai singuri şi pustii, pentru că mai toţi am fost ca o familie, iubitori şi răzvrătiţi, mândri şi trişti, dedicaţi vreme îndelungată educării copiilor pe care mai mereu i-am socotit şi i-am simţit ai noştri. Pe Simion l-am cunoscut poate cel mai bine. A venit în şcoală imediat după Revoluţie, şi după doi ani a fost numit director al Grupului nostru şcolar, pe care l-a păstorit vreme de 20 de ani. Continue reading →

La 8 martie 2013 se împlinesc 30 de ani de la trecerea în nefiinţă a profesorului şi etnomuzicologului Florin Georgescu. S-a născut cu aproape 90 de ani în urmă (8.07.1923), în Braşov, oraşul de la poalele Tâmpei, acolo unde Ciprian Porumbescu a creat nemuritoarea operetă „Crai nou”, care a stârnit plăceri estetice caransebeşenilor trăitori în anii 1914, 1944 şi 1951.

Studiile muzicale şi le-a desăvârşit la Craiova şi la Bucureşti. A dirijat mai multe formaţii muzicale vocale ale Armatei. În calitate de instructor metodist cu probleme de muzică la Casa Raională de Cultură din Caransebeş, Florin Georgescu a acordat asistenţă de specialitate formaţiilor vocale şi instrumentale din zonă. Corala „Mărgana” a profitat din plin de îndrumările sale.

În domeniul etnomuzicologiei (culegerii şi studierii folclorului muzical românesc), a întreprins anchete folclorice în mai multe zone, între care şi la Cornereva şi la Gârnic. A fost cercetător ştiinţific la Institutul de Folclor de la Bucureşti, în cadrul căruia, împreună cu un organolog (cercetător al instrumentelor muzicale populare) a realizat lucrarea „Tipologia cântecului propriu-zis în folclorul muzical românesc”, şi a publicat o seamă de articole şi studii în reviste de specialitate româneşti şi străine. Continue reading →