Get Adobe Flash player

Dialoguri

„Gândul din umbra versurilor este respectul faţă de înţelepciunea poporului român”

Vizualizari: 520

Interviu cu scriitorul Petru Andraş

– Pentru început, spuneţi-ne câteva cuvinte despre… Petru Andraş.

– M-am născut în comuna Căvăran, actualmente Constantin Daicoviciu, nr. 41 A, în seara zilei de 8 septembrie 1948, de Sântămăria Mică, pe la ceasurile opt seara, odată cu sosirea primilor „goşci“ la rugă, din părinţi ţărani, Nicolae şi Maria, amândoi cu studii gimnaziale. Îţi dai seama ce bucurie şi bună dispoziţie a fost dacă, în acte, data de naştere este 09.09.1948… Am urmat clasele primare în comuna natală, după care, ca elev intern, clasele gimnaziale V-VII la Şcoala generală Sacu. Am absolvit în 1966 Şcoala Medie Nr. 2 Caransebeş, după care am urmat Facultatea de Fizică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. După lucrarea de licenţă, în 1971, am fost profesor de fizică la Şcolile Generale din Forotic, Zorlenţu Mare şi Armeniş, până în 1976, iar din 1 septembrie 1976 profesor de fizică titular în urma câştigării unui concurs, la Liceul Teoretic „Traian Doda“ din municipiul Caransebeş. Ca scriitor, am debutat în volumul colectiv „Primul lup de mare“, 1996, Imprimeria Mirton, Timişoara, cu ocazia Centenarului Victor Vlad Delamariana, cu poeziile „În sara dă Anu Nou“, „Puşcoacea“ şi „Piţărăii“. Colaborez cu diferite ziare şi reviste literare: „Redeşteptarea“, Lugoj, „Vrerea“, Timişoara, „Scărpinatu“, Uzdin (Serbia şi Muntenegru), Asociaţia literar-artisticăSorin Titel“, Timişoara, „Tăt Bănatu-i fruncea“, Făget, „Banatul istoric în proză, versuri şi imagini“, Reşiţa. Totodată, mai colaborez cu posturile RTV, ocazional şi cu TV „Banat“ – Reşiţa, dar şi cu TV „Europa Nova“ – Lugoj.

– Cum se împacă profesia dumneavoastră, ştiinţele exacte, cu poezia în grai bănăţean? V-a ajutat gândirea logică să daţi frâu liber imaginaţiei? Continuă să citești

Milionarul american Nick Rădoi: „Caransebeşul e cel mai important oraş din viaţa mea”

Vizualizari: 1136

Despre celebrul milionar Nick Rădoi, care locuieşte în Statele Unite ale Americii, la Los Angeles, am scris pe larg, în cursul anului trecut, pentru că povestea vieţii sale este deosebit de interesantă. Născut la Caransebeş, în urmă cu 55 de ani, în urma persecuţiilor politice la care a fost supus tatăl său de către regimul comunist, a părăsit ţara în 1980, plecând în Italia. Nu a stat mult în Peninsulă, familia hotărând să emigreze în SUA. Ajuns la New York, tânărul Nick Rădoi a prestat diferite munci, până când s-a decis să-şi deschidă propria afacere, înfiinţând o firmă de transporturi auto, ducând marfă cu 200 de camioane din California la New York.

Pentru că în aceste zile el se află din nou în România, unde se toarnă un film – „Spovedania” – în al cărui subiect este inclusă şi viaţa milionarului, şi, mai mult, pentru că la mijlocul lunii a trecut, preţ de câteva ore, şi prin Caransebeş, am profitat de ocazie pentru a-i lua un interviu.

Sunteţi, pentru puţin timp, ce-i drept, oaspetele acestei zone, pentru că am înţeles că nu v-aţi oprit doar la Caransebeş.

Într-adevăr, am fost la Băuţar, unde am un verişor, Vali, care are o firmă de construcţii în Oţelu Roşu. El m-a aşteptat cu o zi înainte, a tăiat pentru asta un porc, a făcut pomana porcului, a făcut sarmale, varză cu carne, caltaboşi şi tot felul de mezeluri… A stat cel puţin o zi şi jumătate cu doi oameni lângă el, ca să pregătească porcul pentru vizita mea. Timpul meu a fost însă foarte limitat, nu mai mult decât câteva ore, dar ne-am bucurat împreună de acel scurt răstimp. Am fost cu adevărat emoţionat în faţa gestului său, pentru că a muncit enorm pentru o vizită de doar două ceasuri. Continuă să citești

Dialoguri

Vizualizari: 461

Adrian Crânganu: „Cred că am ajuns să trăim la limita cea mai de jos a sufletului”

– Cum e cu premiul pe care ţi l-a decernat recent Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Adrian Crânganu?

Simplu. A fost şi-atât. M-am dus după el la Bucureşti, asta s-a întâmplat într-o zi de luni, la întoarcere am călătorit toată noaptea, iar marţi-dimineaţă, după ce am dormit vreo trei ore, m-am apucat iar de lucru. Nu m-am oprit nici măcar o secundă în faţa oglinzii, ca să mă admir cât de frumos şi de deştept sunt, ci am trecut repede mai departe. N-am vrut, nu pot să las cuvintele să aştepte, să fiu nepoliticos cu ele.

Am înţeles. Cum se face, totuşi, că un ziarist de provincie – şi aici nu vreau să par nepoliticos, dar la urma-urmei asta suntem, nişte provinciali, în ochii celor de la Bucureşti –, cum se face, deci, că un juriu s-a oprit asupra articolelor tale, şi, mai mult, ţi le-a şi premiat?

E o poveste care s-a întins pe o perioadă de vreo patru luni, cred. La sfârşitul anului trecut, am primit pe e-mail o invitaţie pentru a participa la un concurs organizat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, cu tema „Presa, a patra putere”, şi erau înşirate acolo o mulţime de condiţii, erau de completat tot felul de spaţii goale. Pe mine, când văd aşa ceva sau cifre, facturi şi chitanţe, mă ia cu leşin. Cum descărcasem formularul pe ecranul calculatorului, nu apucasem să-l şterg, l-a văzut şi soţia mea. Fiind absolut sigură că n-am să mişc un deget şi că n-am să scriu nici măcar o literă în loc de puncte-puncte, l-a completat ea în locul meu. Şi cum singurul articol care avea un subiect legat de presă era editorialul „O mână de oameni”, pe care-l scrisesem cu vreo lună înainte, la moartea ziaristului Nicolae Cătană, „Nea Colea”, un gazetar care mi-a supravegheat, acum 25 de ani, primii paşi timizi şi nesiguri pe care încercam să-i fac în lumea presei, m-a întrebat dacă am ceva împotrivă. Am ridicat din umeri, ea a făcut click pe „send”, şi am uitat totul până la sfârşitul lunii februarie. Atunci am primit un telefon, era o zi de joi, ţin bine minte asta fiindcă mă prinsese între o conferinţă de presă ţinută de Alin Artimon la stadionul din Parcul Teiuş şi o şedinţă a Consiliului Local Caransebeş, la care trebuia neapărat să ajung, am fost anunţat că voi fi premiat la Gala UZPR şi să fiu la Institutul Cultural Român din Bucureşti, luni, 9 martie, la ora şase seara. Am spus mulţumesc, am închis telefonul şi în două minute am şi uitat de el. Abia seara, acasă, mi-am adus mai bine aminte şi m-am bucurat. Continuă să citești

„Medicul este un om încărcat de o tristeţe incomensurabilă”

Vizualizari: 585

Interviu cu dr. Gheorghe Borcean, preşedintele Colegiului Medicilor din România

– Domnule doctor, vă propun să începem dialogul nostru cu câteva date personale mai puţin cunoscute…

Părinţii mei sunt bănăţeni – mama de la Berlişte, de lângă Oraviţa, iar tata de mai sus, de pe Gheorghe, de la Cărbunari, dar eu sunt născut şi crescut în Timişoara. Am absolvit Facultatea de Medicină Generală din Timişoara în 1978, an în care am venit la Timişoara ca stagiar, pentru 6 luni, şi iată sunt tot aici după 37 de ani. Am făcut un secundariat de chirurgie generală la Spitalul Floreasca din Bucureşti, prin concurs naţional, cum se făcea prin anii ’80, devenind medic specialist chirurg în 1989, am mai luat un doctorat în chirurgie, înainte de anul 2000, am mai făcut a doua specialitate în ortopedie-traumatologie în 2005 şi a treia în medicină legală în 2010. Din prima căsătorie am doi copii mari, care au plecat împreună cu mama lor în 1993, şi din a doua căsătorie am un copil, deci am trei copii şi trei nepoţi. Actuala soţie e bănăţeancă, din Banatul de Munte şi ea. Sunt împăcat cu mine, cu viaţa mea, şi foarte important este că soţia a înţeles ce înseamnă virtutea chirurgiei pentru viaţa unui medic. Cel care se face chirurg trebuie să-şi caleze toate activităţile în jurul profesiei, să fie disponibil la orice oră, la orice chemare, pentru oricine. Continuă să citești

  „În general, nu mă bag în seamă, chiar dacă uneori îmi pare rău mai târziu“

Vizualizari: 872

Dialog cu criticul şi editorul Gheorghe Jurma

– V-aţi născut în câmpia Banatului, domnule Jurma… Cum aţi ajuns la Reşiţa?

– Dintr-o întâmplare. După terminarea facultăţii, în toamna lui ’69, am făcut armata, aşa cum se obişnuia atunci, toţi cei cu studii superioare urmând şcoli de ofiţeri de rezervă. Eu am fost la Bucureşti şi nu pot spune că am dus-o foarte rău, eram în Capitală şi aveam colegi mulţi oameni deja cunoscuţi. Două exemple: şahistul Florin Gheorghiu, în plină glorie, şi criticul Marin Mincu, a cărui primă carte avea să apară atunci. În acest răstimp, am auzit de proiectul unui ziar nou, cotidian, la Reşiţa. Am intrat în corespondenţă şi… din luna mai 1970 am devenit redactor al ziarului „Flamura“ din Reşiţa. Cred că în acelaşi an am primit apartament în noul cartier care se construia – Lunca Bârzavei – şi n-am mai plecat de aici, chiar dacă nu la mult timp mi s-a oferit şansa de a reveni la Universitatea din Timişoara, unde s-au înfiinţat locuri de cercetare şi predare, fiindcă au apărut mulţi studenţi străini, s-a dezvoltat mult centrul universitar. La Reşiţa am făcut de toate: şi documentare, şi bibliografii, şi dicţionare, şi reviste, şi cercetări literare sau de istorie culturală. Dar nu ştiu dacă am făcut destule…

Reşiţa este „Oraşul cu poeţi“, oraşul cenaclului „Semenicul“ şi al revistei cu acelaşi nume. Am prins şi eu momentele de glorie. Mai există atmosfera creatoare de altădată?

– Eu am ajuns în cenaclul „Semenicul“ în 1970, în primul meu an reşiţean. Era un spaţiu literar şi cred că am ajuns şi am rămas aici dintr-o nevoie de a evada din viaţa ziaristică şi din presiunile sociale, din nevoia de a trăi în literatură, singurul domeniu care mă atrăgea fără rezerve. Din 1971 am ajuns secretarul cenaclului şi de atunci am rămas la conducerea lui, chiar şi în etapa de după 1990, când l-a coordonat poetul Ion Chichere, eu fiind preşedintele Societăţii literare „Semenicul” – o formă goală, dar aşa se purta în acei ani convulsivi. Cenaclul este o şcoală, mai ales acolo unde nu există instituţii superioare, facultăţi umaniste, alte forme capabile să ridice viaţa spirituală la cote înalte, să dezvolte talentele. Cenaclul este şi o formă a prieteniei, a conlucrării, a descoperirii şi şlefuirii talentelor. În fiecare joi seara, la Sala albastră (doi!, căci prima, din anii ’70, a căpătat alte destinaţii) a Casei de Cultură a Sindicatelor din Reşiţa se adună creatorii şi iubitorii literaturii, citesc, dezbat lucrări, cărţi, idei. Cei plecaţi prin cine ştie ce părţi ale lumii ştiu sigur că se pot întâlni cu foştii colegi, aici, joia, la Sala albastră. Din păcate, generaţiile mai tinere nu mai vin, numeric şi calitativ, ca altădată. Nici scriitorii consacraţi nu mai consideră important să vină şi să citească aici. Eu cred că multora le este pur şi simplu frică de confruntare, fiindcă în cenaclu se discută serios orice text, fără a ţine cont de rangul autorului. Cred că mulţi scriitori ar fi putut tipări cărţi mai bune dacă ar fi avut curajul confruntării cu cenaclul. Iar tinerilor începători, liceeni, spre exemplu, sau studenţi, le-ar fi utilă această atmosferă. Continuă să citești

Întâlniri cu destine cărăşene

Vizualizari: 2087

Omul dedicat Culturii care este Adalbert Gyuris, actualmente trăitor în Germania, dar originar din Bocşa, a reuşit să adune într-un volum o serie de interviuri valoroase, carte pe care, iată, acum, s-a hotărât să o pună la dispoziţia… Continuă să citești

Proza şi gustul vieţii

Vizualizari: 1581

Adrian Crânganu (născut la Reşiţa, în 1962) a debutat la sfârşitul deceniului 9, în Cenaclul literar „Semenicul” din Reşiţa, impresionând prin maturitatea scrisului: texte cursive, analitice, o tehnică a naraţiunii bine stăpânită. Era electrician la celebra Uzină de Construcţii de Maşini. Participa la activităţile literare în limitele pe care i le permitea locul de muncă, dar s-a aşezat repede printre condeiele cele mai promiţătoare. Mai multe proze scurte publicate în revista „Semenicul“ l-au impus ca bun povestitor. A câştigat câteva premii literare, a tipărit în Caietul concursului literar Sorin Titel Caransebeş, 1989 etc. Din 1991 a devenit ziarist la cotidianul „Timpul“ (Reşiţa), trecând prin diverse secţii. A lucrat apoi la „Sud-Vestul“, iar după desfiinţarea acestuia, la ziarul municipiului Caransebeş, pe care, de fapt, l-a construit şi l-a menţinut până azi cu forţa unui jurnalist bine pregătit. Scrisul său ziaristic are vervă, umor, adâncime.

În mod surprinzător, debutul lui editorial s-a produs cu un roman (Cea mai perfectă dintre lumi, Editura Marineasa, 1998), iar în scurt timp după aceea a publicat încă un masiv roman: Viaţa şi moartea lui Mihai Spătaru (Fundaţia Luceafărul, 2001). Apoi a tăcut. Continuă să citești

,,Eu îi detest, profesional vorbind, pe cei care fac un singur tip de personaj toată viaţa”

Vizualizari: 831

  • Interviu cu îndrăgitul actor Mircea Diaconu, realizat la Augsburg, unde a susţinut un spectacol pentru comunitatea românească din Germania

,,Meseria de actor este fascinantă”