Get Adobe Flash player

Dialoguri

Meleaguri strămoșești

Vizualizari: 174

Pe scriitorul, eminescologul și filosoful Petru Creția l-am cunoscut în casa părinților săi din București, unde eram găzduit ori de câte ori mergeam în Capitală. Încă de la început, am remarcat preocuparea sa față de graiul din Rusca-Teregova, pentru particularitățile lui în comparație cu graiurile din localitățile învecinate. La discuțiile noastre participa activ și doamna Călina Creția, mama sa, născută în Rusca, domnul Aurel Creția, tatăl său, intervenind mai rar cu observații critice. Tot cu aceste prilejuri, i-am întâlnit pe doamna Ioana Mihaela Patraulea, sora sa, și pe domnul dr. avocat Ilie Humița, unchiul său, născut tot în localitatea Rusca.

Petru Creția s-a născut în anul 1927, în orașul Cluj, unde tatăl său era cu serviciul, tot aici născându-se în anul 1936 și sora sa. Bunicii din partea tatălui, Mihai și Ioana Creția, erau din Josenii Bârgăului, iar cei din partea mamei, Dumitru și Eva Humița, erau din Rusca-Teregova. Bunica Eva făcea parte dintr-o veche familie de preoți cu originile în Serbia, veniți în Vânjul Mare, stabiliți în localitățile Rudăria, în Rusca stră-străbunicul Voin, și în Armeniș străbunicul Ilie purtând numele Sârbu. Din această numeroasă familie s-a remarcat preotul dr. Ioan Sârbu din Rudăria, autorul unei documentate și elaborate lucrăriIstoria lui Mihai Viteazul, cunoscut și ca om politic și militant al unirii Banatului și Ardealului cu România, el participând la Marea Unire de la Alba Iulia. Continuă să citești

Unde și când?

Vizualizari: 247

# Ați ascultat vreodată glasul anotimpurilor? Le-ați ascultat plânsul, râsul sau tăcerea? Ați simțit vreodată cum verdeața își etalează frumusețea în primăvară, asemenea modelelor ce defileză pe podium și saluta viața cu îndrăzneală? Și câtă mișcare, câtă armonie e primăvara! Asculți cum crește iarba treptat, cum mugurii străpung scoarța copacilor, cum soarele mângâie și apa limpezește! Primăvara este asemenea pruncului ce surâde a răsărit de soare, pe urmă își încearcă primii pași, cade, și ploaia de lacrimi nu întârzie să apară, se ridică, aleargă, cercetează și începe să crească. Vara este anotimpul viselor. Este anotimpul verde, anotimpul maturității. Acum, drumul poate să fie lin sau poate să fie presărat de furtuni, însă fiecare obstacol depăşit se finalizează printr-un zâmbet plin de mulțumire. Când ești prea verde, uiți că la un pas se află prăpastia și ai culege toate florile de colț. Ultima palmă de stâncă e cel mai greu de cucerit. Absorbit de ultima piatră ivită în cale, piatră ce te împiedică să atingi vârful muntelui, aluneci și ești alungat de copacul ce și-a epuizat sursa de apă ce te hrănea zilnic. Începi să te usuci. Toamna te mușcă cu rapiditate și bolești. Cântecul vieții e din ce în ce mai agitat. Rapiditatea liniei melodice depășește nivelul oricăror așteptări. Ai îmbătrânit. O spaimă de moarte îți cuprinde ființa, dar ea e secată de energie, fiindcă copacul refuză să te mai ajute, se pregătește de hibernare, își păstrează apa pentru primăvara următoare. Dintr-odată se face liniște și iarna își întinde trupul mort peste frunzele alungate din copacul vieții. Dacă ar fi să dau un nume anotimpurilor în funcție de anii vieții unui om pe pământ, primăvara aș numi-o geneză sau copilărie, vara aș numi-o ploaie de stele sau maturitate, toamnei i-aş spune bătrânețe sau uscăciune, iar iarna aș numi-o sfârșit sau moarte. Continuă să citești

„Gândul din umbra versurilor este respectul faţă de înţelepciunea poporului român”

Vizualizari: 726

Interviu cu scriitorul Petru Andraş

– Pentru început, spuneţi-ne câteva cuvinte despre… Petru Andraş.

– M-am născut în comuna Căvăran, actualmente Constantin Daicoviciu, nr. 41 A, în seara zilei de 8 septembrie 1948, de Sântămăria Mică, pe la ceasurile opt seara, odată cu sosirea primilor „goşci“ la rugă, din părinţi ţărani, Nicolae şi Maria, amândoi cu studii gimnaziale. Îţi dai seama ce bucurie şi bună dispoziţie a fost dacă, în acte, data de naştere este 09.09.1948… Am urmat clasele primare în comuna natală, după care, ca elev intern, clasele gimnaziale V-VII la Şcoala generală Sacu. Am absolvit în 1966 Şcoala Medie Nr. 2 Caransebeş, după care am urmat Facultatea de Fizică din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. După lucrarea de licenţă, în 1971, am fost profesor de fizică la Şcolile Generale din Forotic, Zorlenţu Mare şi Armeniş, până în 1976, iar din 1 septembrie 1976 profesor de fizică titular în urma câştigării unui concurs, la Liceul Teoretic „Traian Doda“ din municipiul Caransebeş. Ca scriitor, am debutat în volumul colectiv „Primul lup de mare“, 1996, Imprimeria Mirton, Timişoara, cu ocazia Centenarului Victor Vlad Delamariana, cu poeziile „În sara dă Anu Nou“, „Puşcoacea“ şi „Piţărăii“. Colaborez cu diferite ziare şi reviste literare: „Redeşteptarea“, Lugoj, „Vrerea“, Timişoara, „Scărpinatu“, Uzdin (Serbia şi Muntenegru), Asociaţia literar-artisticăSorin Titel“, Timişoara, „Tăt Bănatu-i fruncea“, Făget, „Banatul istoric în proză, versuri şi imagini“, Reşiţa. Totodată, mai colaborez cu posturile RTV, ocazional şi cu TV „Banat“ – Reşiţa, dar şi cu TV „Europa Nova“ – Lugoj.

– Cum se împacă profesia dumneavoastră, ştiinţele exacte, cu poezia în grai bănăţean? V-a ajutat gândirea logică să daţi frâu liber imaginaţiei? Continuă să citești

Milionarul american Nick Rădoi: „Caransebeşul e cel mai important oraş din viaţa mea”

Vizualizari: 1378

Despre celebrul milionar Nick Rădoi, care locuieşte în Statele Unite ale Americii, la Los Angeles, am scris pe larg, în cursul anului trecut, pentru că povestea vieţii sale este deosebit de interesantă. Născut la Caransebeş, în urmă cu 55 de ani, în urma persecuţiilor politice la care a fost supus tatăl său de către regimul comunist, a părăsit ţara în 1980, plecând în Italia. Nu a stat mult în Peninsulă, familia hotărând să emigreze în SUA. Ajuns la New York, tânărul Nick Rădoi a prestat diferite munci, până când s-a decis să-şi deschidă propria afacere, înfiinţând o firmă de transporturi auto, ducând marfă cu 200 de camioane din California la New York.

Pentru că în aceste zile el se află din nou în România, unde se toarnă un film – „Spovedania” – în al cărui subiect este inclusă şi viaţa milionarului, şi, mai mult, pentru că la mijlocul lunii a trecut, preţ de câteva ore, şi prin Caransebeş, am profitat de ocazie pentru a-i lua un interviu.

Sunteţi, pentru puţin timp, ce-i drept, oaspetele acestei zone, pentru că am înţeles că nu v-aţi oprit doar la Caransebeş.

Într-adevăr, am fost la Băuţar, unde am un verişor, Vali, care are o firmă de construcţii în Oţelu Roşu. El m-a aşteptat cu o zi înainte, a tăiat pentru asta un porc, a făcut pomana porcului, a făcut sarmale, varză cu carne, caltaboşi şi tot felul de mezeluri… A stat cel puţin o zi şi jumătate cu doi oameni lângă el, ca să pregătească porcul pentru vizita mea. Timpul meu a fost însă foarte limitat, nu mai mult decât câteva ore, dar ne-am bucurat împreună de acel scurt răstimp. Am fost cu adevărat emoţionat în faţa gestului său, pentru că a muncit enorm pentru o vizită de doar două ceasuri. Continuă să citești

Dialoguri

Vizualizari: 660

Adrian Crânganu: „Cred că am ajuns să trăim la limita cea mai de jos a sufletului”

– Cum e cu premiul pe care ţi l-a decernat recent Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Adrian Crânganu?

Simplu. A fost şi-atât. M-am dus după el la Bucureşti, asta s-a întâmplat într-o zi de luni, la întoarcere am călătorit toată noaptea, iar marţi-dimineaţă, după ce am dormit vreo trei ore, m-am apucat iar de lucru. Nu m-am oprit nici măcar o secundă în faţa oglinzii, ca să mă admir cât de frumos şi de deştept sunt, ci am trecut repede mai departe. N-am vrut, nu pot să las cuvintele să aştepte, să fiu nepoliticos cu ele.

Am înţeles. Cum se face, totuşi, că un ziarist de provincie – şi aici nu vreau să par nepoliticos, dar la urma-urmei asta suntem, nişte provinciali, în ochii celor de la Bucureşti –, cum se face, deci, că un juriu s-a oprit asupra articolelor tale, şi, mai mult, ţi le-a şi premiat?

E o poveste care s-a întins pe o perioadă de vreo patru luni, cred. La sfârşitul anului trecut, am primit pe e-mail o invitaţie pentru a participa la un concurs organizat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, cu tema „Presa, a patra putere”, şi erau înşirate acolo o mulţime de condiţii, erau de completat tot felul de spaţii goale. Pe mine, când văd aşa ceva sau cifre, facturi şi chitanţe, mă ia cu leşin. Cum descărcasem formularul pe ecranul calculatorului, nu apucasem să-l şterg, l-a văzut şi soţia mea. Fiind absolut sigură că n-am să mişc un deget şi că n-am să scriu nici măcar o literă în loc de puncte-puncte, l-a completat ea în locul meu. Şi cum singurul articol care avea un subiect legat de presă era editorialul „O mână de oameni”, pe care-l scrisesem cu vreo lună înainte, la moartea ziaristului Nicolae Cătană, „Nea Colea”, un gazetar care mi-a supravegheat, acum 25 de ani, primii paşi timizi şi nesiguri pe care încercam să-i fac în lumea presei, m-a întrebat dacă am ceva împotrivă. Am ridicat din umeri, ea a făcut click pe „send”, şi am uitat totul până la sfârşitul lunii februarie. Atunci am primit un telefon, era o zi de joi, ţin bine minte asta fiindcă mă prinsese între o conferinţă de presă ţinută de Alin Artimon la stadionul din Parcul Teiuş şi o şedinţă a Consiliului Local Caransebeş, la care trebuia neapărat să ajung, am fost anunţat că voi fi premiat la Gala UZPR şi să fiu la Institutul Cultural Român din Bucureşti, luni, 9 martie, la ora şase seara. Am spus mulţumesc, am închis telefonul şi în două minute am şi uitat de el. Abia seara, acasă, mi-am adus mai bine aminte şi m-am bucurat. Continuă să citești