Get Adobe Flash player

Iepuraşi şi Moşi

Vizualizari: 98

Am trăit mereu cu impresia, dacă nu cu credinţa că Paştele şi Crăciunul cel puţin, dintre sărbători, mă fac să mă simt altfel. În preajma lor, dar mai ales în miezul acelor nopţi sfinte, mi se părea întotdeauna că-n aer şi-n oameni intra ceva mai presus de legile firii, pe care, fiindcă făceau sufletul să fie mai cald şi să privească de undeva de sus, de unde plutea, ori să fie mai frumos, să uite şi să ierte, nici măcar nu încercam să-l înţeleg. Iar dacă eram supărat de ceva ori nervos, eram atât de uşor de sărbători, încât reuşeam să mă ridic până la cer şi să trec peste tot şi peste toate, fără să simt, ca pe pietrele de moară, greutăţile pe care viaţa obişnuită mi le atârna de picioare. Iar când reveneam cu picioarele pe pământ, mă gândeam la toate acele lucruri ca la un vis frumos, din care a trebuit să mă trezesc. Şi o luam de la capăt, până la cealaltă sărbătoare, când din nou ştiam că am să dorm cu ochii deschişi.

Anul ăsta, însă, a fost altfel, fiindcă n-am reuşit nici măcar să aţipesc. Poate fiindcă legătura cu oamenii din jur se slăbeşte pe zi ce trece, iar eu devin o ciudăţenie tot mai mare în ochii lor, m-am gândit şi la asta, dar vina e numai a mea în cazul ăsta. Nu pot să mă transform în ceea ce nu sunt, dar sunt ei, tot aşa cum înţeleg, tot mai dezamăgit, că nici ei nu pot deveni aidoma mie. Şi nu e prima oară când mă simt ca un naufragiat, sau mai degrabă ca un abandonat de propriul echipaj pe o insulă înconjurată de un ocean de nesimţire, prostie, egoism, ipocrizie, laşitate şi minciună, şi în care mişună, ca nişte rechini, cei care până mai ieri mi-au fost prieteni ori cei pe lângă care trec, în fiecare zi, pe stradă.

Da, anul ăsta a fost altfel, şi încerc să-mi dau seama de ce. Recunosc că prima explicaţie m-a făcut să mă simt vinovat, fiindcă bănuiam că mi-a slăbit mie credinţa în cele sfinte. Cum însă ideile mele despre Divinitate sunt atât de întortocheate încât chiar şi mie îmi e greu să le descâlcesc câteodată, am înlăturat-o imediat. Şi m-am prins repede că insomnia mea are mai degrabă legătură cu cele lumeşti, decât cu ceea ce se întâmplă într-o lume despre care mi se povesteşte frumos.

Mă uit cu tristeţe cum, aici, ţara e ruptă-n două. Chiar şi eu, cu toate că am încercat s-o ocolesc cât pot, am căzut în capcană. Am ajuns să mă uit chiorâş la bugetari, aşa cum ei se uită cu dispreţ la privatul de doi bani pe care-l văd în mine. Învrăjbirea asta m-a făcut să uit, uneori, de principiile după care am trăit de când mă ştiu. N-au fost ele multe, fiindcă nu sunt bătut în cap, dar cele pe care mi-am construit viaţa sunt bine înfipte în pământ. Iar unul dintre ele m-a făcut să nu mă plâng niciodată de un lucru pentru care sunt singurul vinovat că s-a întâmplat.

Sar de la una la alta, dar ce văd în jur acum? Unde întorc privirea, nu dau decât de mutrele nemulţumite ale sindicaliştilor care sar de trei metri în sus, ba că sunt prea mici salariile, ba că nu şi le-au primit înainte de Paşti, să şi le cheltuiască pe toate prostiile de care au, sau mai ales de care n-au nevoie. Şi toţi liderii lor, ca şi cum n-ar şti că asta nu-i frumos, arată cu degetul spre Parlament şi spre Guvern, şi le împroaşcă din cap până-n picioare cu reproşuri. Pe urmă se-ntorc smiorcăiţi spre Cotroceni şi-i lustruiesc cleanţa, rugându-l pe preşedinte să deschidă gura şi să spună ceva, orice.

Iohannis însă tace, aşa cum aş face şi eu în locul lui, doar motivele pentru care ne-am ţine amândoi gura sunt diferite. El, pentru că aşa e el, iar eu fiindcă mi-am adus aminte de principiul de care am pomenit. Şi poate că şi insomniile mele s-ar termina dacă sindicaliştii şi-ar da seama că ei şi numai ei i-au votat, cu amândouă mâinile şi chiar cu picioarele, pe cei pe care azi îi înjură. Dar aşa se-ntâmplă atunci când mai crezi în Iepuraş şi-n Moş Crăciun.

Adrian CRÂNGANU

Lasă un răspuns