Get Adobe Flash player

Eminescu, evocat de poeţi

Vizualizari: 163

Este în afară de orice îndoială că niciun alt poet din literatura noastră nu a inspirat atâtea stihuri de preţuire şi recunoştinţă, şi totuşi nu sunt puţine odele închinate marelui poet.

Din prima generaţie posteminesciană se reţine îndeosebi „Odă lui Eminescu” de Alexandru Vlahuţă, mărturisire vibrantă şi patetică a legăturii dintre o existenţă dramatică şi nestematele creaţiei poetice: „Tot mai citesc măiastra-ţi carte/ Deşi ţi-o ştiu pe dinafară/ Parcă urmând şirul de slove/ Ce-a tale gânduri semănară/ Mă duc tot mai afund cu mintea/ În lumile de frumuseţi/ Ce-au izvorât eterni luceferi/ Din noaptea tristei tale vieţi”.

Poeţii începutului de secol XX conturează imaginea unui geniu a cărui operă are profunde rezonanţe naţionale, plasându-ne sub „Creanga de aur” a istoriei. Ideea este exprimată de Victor Eftimiu în poemul „Rapsodii”: „Dormi… universul tău de gânduri/ Nu e scris să-l nimicească învelişul cel de scânduri/ El împarte strălucirea-i din hotar până-n hotar/ Pentru-acela care fuse şi împărat şi proletar”.

Din lirica generaţiei interbelice impune poemul „EMINESCU”, de Aron Cotruş, din care metafora Dante valah are profunde sugestii de relaţie om-operă.

Cantitativ, generaţia actuală de poeţi a scris cel mai mult despre Eminescu. Momente biografice, metafore şi imagini din opera lui Eminescu, exemplara existenţă civică a poetului, sunt evocate şi invocate de diverşi poeţi. Ion Brad, de pildă, reînvie „popasul blăjean” al poetului, văzut ca o întoarcere la origini: „Cerul pe deal/ E numai aramă de vis şi de tei/ Din inimă te salut, mică Romă a părinţilor mei”.

Pentru Victor Eftimiu, atât de eminesciana „floare de tei” capătă sensuri sinonime cu erotica eminesciană, care a nutrit şi a încălzit sufleteşte atâtea generaţii de tineri: „Şi floarea teiului e-n toi/ Furtunile se potoliră/ Mai tremură măiastra liră/ Mai cântă Eminescu-n noi”.

În opera lui Ioan Alexandru, Eminescu este frecvent evocat. „Cuvintele lui sunt cuvinte atinse de duh, de flacăra spiritului”: „Demult am vrut, Mihai, să-ţi scriu/ Dar socoteam că dintr-o altă ceară/ Sunt făurit pe dealul transilvan/ Şi altul mi-este fratele de ţară/ Moldova este sfântă, îmi spuneam/ Ştefan şi Eminescu împreună/ Eu, ardelean, cu suferinţa mea/ Ce poate ea să ştie şi să spună”.

Din mulţimea odelor închinate lui Eminescu, enumerate aici succint, în etapele fundamentale ale devenirii poeziei româneşti se desprinde, rostit prin verb poetic, adevărul strălucit rostit cândva de George Călinescu: „Eminescu este unul din păzitorii solului nostru veşnic”.

Toate acestea ne determină ca în faţa nemuririi lui să ne descoperim şi să ne plecăm frunţile, aşa cum ne descoperim şi ne plecăm frunţile întotdeauna în faţa Eroului, a Sfântului, a Geniului, a Omului ce s-a ridicat pe culmile cele mai înalte ale desăvârşirii.

S-a scris mult despre acest poet cu har de profet. Mulţi dintre cei ce au scris despre el l-au privit şi l-au judecat pe Eminescu după firea lor lumească, fără să-l privească pe Eminescu prin ochii lui Eminescu. Fără să încerce să gândească cum a gândit Eminescu, sau să trăiască viaţa spirituală cum a trăit Eminescu.

Eminescu, care, aşa cum spunea înţeleptul Tudor Vianu, „privea totul din înălţime, adâncind nemăsurat şi transfigurând orice lucru”, nu poate fi încadrat în rândul celor ce privesc viaţa numai prin prisma mărginită a lutului.

Au trecut 129 de ani de când Mihai Eminescu a dezbrăcat haina cea trecătoare şi a îmbrăcat haina cea nemuritoare. Ne-am desfătat şi am admirat opera lui Eminescu din punct de vedere estetic. Consider că a sosit timpul să privim mai adânc şi sub aspectul etic capodopera acestui nemuritor poet.

În sensul spuselor poetului francez Rene Char, întreaga operă a lui Eminescu este desfăşurată între cântec, vis, inteligenţă, putere, întristare, virulenţă şi duioşie.

În concluzie, dragă Eminescu, iartă-ne că îndrăznim din când în când să-ţi tulburăm somnul lin, dar, oameni ce suntem, plângem câteodată cu florile de tei aşternute „rânduri-rânduri” în 129 de veri împlinite, care te-au răpit din mormântul fără de noroc şi fără de prieteni, pentru a te duce la luceferi, să le plăteşti, prin strălucirea ta, strălucirea.

Doinel PUIU MĂRGINEANU

Lasă un răspuns