Get Adobe Flash player

Come on!

Vizualizari: 314

Primul oşean în carne şi oase cu care am dat nas în nas era beat cui şi n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să sară cu coasa la mine. Eu eram leşinat de sete şi speriat de moarte, aşa că am băgat imediat cartuş pe ţeava pistolului-mitralieră AKM 47, în timp ce, cu genunchiul, mă chinuiam să-mi potolesc câinele de lângă mine, să nu mi-l taie nebunul. Asta se întâmpla în toamna lui 1982, pe dealurile de lângă Bixad, unde plecasem în patrulare pe frontieră. Cum până la fâşie aveam de urcat vreo 7 kilometri, pe la jumătatea drumului m-a apucat setea. Nu mai ţin minte de ce, dar apă nu-mi luasem cu mine, aşa că, în dreptul unei livezi, am rupt din pom trei mere roşii, mari şi parfumate, şi le-am îndesat în sacul de merinde. Atunci a apărut, ca din pământ şi cu capsa pusă, moroşanul cu coasa. El îşi apăra merii, eu – viaţa. Regulamentele pe care fusesem nevoit să le tocesc în perioada de instrucţie îmi dădeau voie să împuşc direct pe oricine m-ar fi atacat, iar eu, recunosc, pe-atunci n-aveam destulă minte ca să înţeleg cu adevărat ce însemna să omori un om, aşa că nu cred că aş fi stat prea mult pe gânduri până să apăs pe trăgaci. Noroc că s-a oprit el la vreo câţiva metri, mi-a tras câteva înjurături în legătură cu care regulamentele nu mă învăţau ce am voie să fac şi ce nu, şi-a pus coasa pe umăr şi a plecat împleticindu-se, altfel nici nu vreau să mă gândesc cum s-ar fi terminat povestea aia.

Pe urmă am început să cunosc mai bine şi oamenii, şi locurile. Cum pichetul era aşezat la jumătatea coamei unui deal şi era înconjurat din toate părţile de pădure, la oraş, la Negreşti-Oaş, mergeam foarte rar, iar în sat, la Bixad, numai atunci când ni se terminau proviziile şi muream de foame. În felul ăsta, după trei luni ne sălbăticiserăm aproape la fel ca natura din jurul nostru. Ştiam să citim urmele lăsate de oameni sau de animale şi ne emoţiona apa arămie a pâraielor care ajungea la noi după ce străbătuse minele de aur părăsite de zeci şi sute de ani. Dar în cea mai mare parte a timpului ascultam simfonia vântului, jucam fotbal cu o minge spartă, sau beam. În prima seară când am pus pălincă pe limbă, am căzut în fund după al zecelea pahar. Ruşinea mi-a trecut imediat ce am înţeles că acolo toată lumea umbla beată criţă, de la 5 dimineaţa, când deschideau ochii, până la 8 seara, când picau, femei şi bărbaţi, răpuşi de băutură.

În rest, erau oameni ca lumea, atâta doar că scoteau cam repede cuţitul. Dar, chiar şi aşa, în toamna aia eu şi ceilalţi cinci camarazi ai mei de arme le-am cules merele şi porumbul, şi le-am bătut nucii, ba i-am mai ajutat şi să fure lemne cu căruţele din pădurea care stătea să se prăvălească peste Pichetul Corneasca. Erau oameni simpli, cred că cei mai simpli pe care i-am văzut în viaţa mea. Unii erau foarte bogaţi, fiindcă zona nu fusese niciodată colectivizată, şi aveau nişte căsoaie cât Batalionul nostru de la Satu Mare. De locuit, locuiau însă toţi, claie peste grămadă, într-o singură cameră, iar iarna, în bucătărie. Restul încăperilor, la fel ca şi poarta împopoţonată cu tot felul de brizbrizuri, erau doar ca să se fudulească cu ele.

Amintirea lor mi-a rămas, însă, dragă şi caldă, poate şi fiindcă o leg întotdeauna de anii tinereţii, la fel cum în memorie păstrez privirea lor deschisă, de copil, sau numele scurte cu care se strigau: Io, Pe, Gheo, Nico sau Şte. Azi, nimic din toate astea nu mai există. Ei s-au dus demult, iar merele şi porumbul nu mai are cine să le culeagă, nici nucii să-i mai bată. Grăniceri nu mai sunt, iar copiii lor, cu miile, am văzut la televizor, s-au întors acasă de prin străinătăţile pe unde lucrează, numai de Crăciun şi de Anul Nou. Doar căsoaiele alea din spatele porţilor împopoţonate, în care mai rătăcesc, poate, doar vreo babă beată şi un câine jigărit, cresc cu fiecare venire a lor.

Şi mi-e uşor să-mi închipui cum „No, hai!”, vorbele cu care Io, Pe sau Gheo ne îndemnau la muncă, iar Avram Iancu le avea scrise pe steag, s-au transformat azi în „Come on! To England…”.

Adrian CRÂNGANU