Get Adobe Flash player

Poveşti de adormit copiii

Vizualizari: 267

De Crăciun am fost la Bucureşti, la fiul meu. Ştiu că acum am să spun un lucru banal, dar totuşi am s-o fac: ca atâtor şi atâtor oameni, nici mie nu-mi place Capitala. Am o mulţime de motive pentru care prefer să merg oriunde în altă parte, dar nu acolo, însă am să mă opresc la două. În primul rând, vânzoleala şi agitaţia din oraşele noastre mici şi provinciale nici nu se compară cu ce înţelege Bucureştiul prin linişte. În plus, poate că pasul în spate pe care-l fac atunci când vine vorba de nebunia care ştiu că mă aşteaptă e un semn al bătrâneţii de care nu-mi dau seama şi pe care, probabil, refuz să o accept, dar un fotoliu liniştit mă atrage, mai nou, infinit mai mult decât o aventură prin magazinele mari cât un sat de-al nostru, din Banat. Pe de altă parte, ca şi data trecută când am fost în Capitală, nici acum n-am reuşit să ocolesc, în drumurile mele, locurile pe care nu-mi face nicio plăcere să le văd, fiindcă ştiu bine că acolo se fac legi care-ţi întorc stomacul pe dos, în altele ţara e furată ca-n codru, iar altele, putrede până-n măduva oaselor, colcăie de bugetari nesimţiţi şi proşti ca noaptea.

Aşadar, printre primele lucruri pe care, odată ajuns acolo, i le-am cerut fiului meu a fost o carte. Mi-am luat şi ochelarii la mine, fiindcă ştiam că n-am să rezist nicio zi fără să citesc măcar o pagină, dacă nu mai mult. Fiu-miu mi-a spus că nu ţine în casă cărţi de poveşti, din acelea care-mi plac mie, dar mi-a dat totuşi unul din cele cinci volume pe care le primise de la firma la care lucrează şi pe care avea temă de casă să le citească. Aşa am început să răsfoiesc „Puterea. De ce unii reuşesc să o obţină, iar alţii nu”, de Jeffrey Pfeffer, un titlu care, în mod normal, m-ar fi făcut să-i dau cartea înapoi, însă, după ce m-am gândit puţin, mi-am zis că merită să fac, totuşi, o încercare.

Cum ştiam că n-am s-o pot termina până plec, am citit din ea pe sărite. Am ales de la cuprins capitolele pe care, după titlu, bănuiam că sunt în stare să le înţeleg şi eu, şi, recunosc, am aflat câteva lucruri interesante, iar câteva chestiuni, pe care le gândeam în sinea mea, au prins contur din paginile cărţii. De pildă, acum ştiu de ce proştii reuşesc în viaţă, iar oamenii inteligenţi de obicei dau chix: fiindcă cei dintâi au idei puţine şi fixe şi sunt siguri că altele mai bune nu există pe faţa pământului şi, cum nu gândesc, se apucă imediat de treabă, în vreme ce oamenii deştepţi întorc o problemă pe toate părţile, se îndoiesc de ea ori o lălăie, aşteptând momentul potrivit, şi numai bine timpul trece, iar ei rămân cu buza umflată. Şi cam aşa şi e.

Cea mai mare parte a cărţii, sau a ceea ce am reuşit să citesc, fără prea mare tragere de inimă, din ea, vorbea însă despre Putere. Despre cum să pui mâna pe ea, pas cu pas, secundă cu secundă, despre ambiţie, încredere de sine, autoritate, tupeu, despre tenacitate, despre cum nu trebuie să fii deloc inteligent ca să o obţii, ci doar să-ţi clădeşti, cu răbdare şi migală, relaţii, ţesând o pânză de păianjen în care şefia va cădea până la urmă ca o muscă nevolnică. Despre beţia puterii mai scria acolo, dar şi despre cât de singur trebuie să rămâi ca să o păstrezi. Toate, lucruri care, după ce m-am gândit de câteva ori la ele, mi-am dat seama că nu-mi plac, că nu sunt pentru mine, şi m-au făcut să-mi dau seama cât de slab sunt în comparaţie cu alţii.

În ultima seară, când am pus volumul înapoi pe raft, o clipă mi-a părut rău că, atunci când am trecut la doi paşi de Casa Poporului, n-am avut inspiraţia să mă strecor în Camera Deputaţilor, unde, poate, aş fi găsit pe jos, nearuncat la coşul de gunoi al istoriei, vreun exemplar din „Ferma animalelor”. Adică poveşti de adormit copiii, cum ar fi spus fiul meu, pe care, azi, cred că doar eu le mai citesc.

Adrian CRÂNGANU