Get Adobe Flash player

Lumea lor

Vizualizari: 274

De foarte multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, dacă dăruiesc cuiva un ziar sau mă nimeresc în vreun chioşc şi cineva mă recunoaşte după fotografia din pagina a treia, se găseşte măcar un om să mă întrebe ce mai e de nou, ori despre ce e vorba în articolul la care se face trimitere în prima pagină. Cel mai adesea le spun să citească singuri, fiindcă mi-e greu să le explic în câteva cuvinte ce am scris în ditamai textul, însă uneori, când ştiu că am lăsat unele lucruri nespuse, pe care, dintr-un motiv sau altul, am considerat că e mai bine să le trec sub tăcere, le mai zic câte ceva. Nu vreau să se înţeleagă din asta că aş ascunde adevărul, nici gând, fiindcă n-am făcut niciodată asta. Am învăţat, însă, că uneori e mai bine să nu mai agit şi eu nişte ape şi aşa tulburi, fiindcă, dacă le las în pace şi nu-i mai întărât pe cei care stau cu beţele în mâini, gata să le răscolească la cel mai scurt cuvânt apărut în presă, ele s-ar putea limpezi. Dar, chiar şi aşa, eu – şi cu asta închei subiectul – mă număr printre aceia care, pentru a fi cât mai corect, dacă nu pot spune în gura mare un amănunt care totuşi contează, îl şoptesc, pentru ca aceia care ştiu să citească printre rânduri să nu-l piardă.

Aşa cu prietenii sau cunoscuţii care îmi cer să le povestesc despre articolele mele din ziar, deşi ei stau cu el, făcut sul, în mână. O dată, o singură dată, cineva m-a rugat să-i vorbesc despre ceea ce aş vrea să scriu şi, totuşi, mă abţin s-o fac. Pentru că n-am ştiut cu ce să încep, a rămas să discutăm altă dată despre asta. Sunt multe asemenea lucruri, dar fie că n-am găsit momentul potrivit să le spun, fie, atunci când l-am găsit, s-a întâmplat ceva şi am ales alt subiect, fie, pur şi simplu, am socotit că, odată aşternute pe hârtie, lumea le-ar putea înţelege greşit, fiindcă sunt adevăruri pe care nu suntem încă pregătiţi să le auzim. De-aceea, uneori am preferat să tac.

Dar acum, dacă tot am început să vorbesc despre asta, am să merg mai departe. Poate n-aş fi făcut-o, dar azi nu ştiu cum s-a întâmplat, că au defilat la televizor toate figurile oamenilor politici importanţi, de la toate partidele. Toţi au avut ceva de zis, şi toţi mi-au spus, prin ceea ce am citit pe feţele lor dincolo de cuvinte, câte ceva. Nu contează ce am înţeles eu, ci mult mai important mi se pare faptul că, în loc să-mi fie ciudă pe ei, să mă enervez sau să mă dezguste, mie mi s-a făcut milă când i-am văzut. Chiar în momentul ăsta mi-am făcut un calcul şi pot să spun că jumătate din viaţă am scris despre ei. Îi cunosc bine, la fel cum ştiu mai bine decât mi-aş dori lumea în care se învârt.

Am tot amânat ziua în care aveam de gând să scriu despre ea, fiindcă nu-mi face nicio plăcere să-mi amintesc ce-am văzut acolo, aşa cum nu-mi place să bârfesc sau să dau în cineva fără dovezi. Azi, însă, la televizor, unii păreau constipaţi, pe alţii parcă-i lovise criza de fiere, iar câţiva s-au trezit vorbind în faţa camerei.

Iar acum ajung la ceea ce voiam, de fapt, să spun. În lumea lor se ajunge greu. Unuia ca mine, de pildă, i-ar fi pur şi simplu imposibil, în cazul în care să zicem că mi-aş dori, prin absurd, să fac vreodată pasul ăsta. Atât cât am văzut din ea, în lumea aceea n-ai ce căuta decât dacă nu te pricepi la nimic, dar crezi că le ştii pe toate, ai dus geanta sau umbrela, ori ai fost şoferul cuiva, sau te legi cu sfori pe care le aşezi în mâinile păpuşarului-şef. În lumea lor, cei cărora azi nu le mai ajungi cu prăjina la nas, ieri sigur au stat în genunchi în faţa cuiva. Din lumea aceea – am mai învăţat –, eşti fericit dacă ieşi şi nu intri în puşcărie.

Despre lumea ceea prefer să spun, nu să scriu.

Adrian CRÂNGANU