Get Adobe Flash player

1 Decembrie 1918 – făurirea visului milenar al românilor

Vizualizari: 98

În coloana infinită a istoriei româneşti, actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 este încrustat cu diadema nepieirii. Consecinţa a tot ceea ce istoria poporului de la Dunăre, Carpaţi şi Marea Neagră a năzuit prin veacuri, întrupare a idealurilor de unitate naţională şi statală, Unirea cea Mare s-a proclamat şi făptuit în Cetatea de scaun a voievodului Primei Uniri, Mihai Viteazul.

Rezultat al luptei, suferinţelor, aspiraţiilor şi sacrificiilor neamului românesc, actul de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, s-a întipărit pentru totdeauna nu numai în conştiinţa naţiunii, ci şi în documentele vremii.

Toate documentele istorice evidenţiază că, pământ al Daciei străbune, Transilvania a fost şi a rămas trup din trupul ţării, în ciuda vitregiei dominaţiei străine, care în cei 51 de ani, dintre 1867-1918, anii Dualismului austro-ungar, a atins culmi ale politicii de reprimare faţă de populaţia românească autohtonă şi majoritară.

Atunci când Mihail Kogălniceanu îşi deschidea cursul de istorie naţională de la Academia Mihăileană din Iaşi, în 1843, evocând chipul măreţ al lui Mihai Viteazul, „singurul voievod ce ajunse a uni părţile Daciei vechi”, el nu făcea decât să dea glas unui ideal al poporului român pentru care Unirea de la 1600 rămăsese, cum spunea Nicolae Bălcescu, „visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari”.

Astfel de idei înălţătoare au stat la baza Revoluţiei româneşti din 1848. De aceea, la Marea Adunare Naţională de la Blaj din 3/15 mai, cei prezenţi şi-au exprimat deschis dorinţa de veacuri: „Noi vrem să ne unim cu ţara!”. Idealurile lor au continuat să trăiască şi după înăbuşirea Revoluţiei, însufleţind generaţia de atunci, care, prin eforturi şi sacrificii, a izbutit să realizeze Unirea parţială de la 24 ianuarie 1859, operă a întregului nostru popor.

Peste mai puţin de două decenii, la 9 mai 1877, s-a proclamat Independenţa de Stat a României. Putem spune că Războiul de Independenţă din 1877-1878 n-a fost numai războiul vechii Românii, ci războiul tuturor românilor, prin numeroşi voluntari transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni, care au luptat cu arma în mână, ca şi prin sutele de colecte făcute în teritoriile intracarpatice şi în Bucovina, pentru sprijinirea armatei, a răniţilor, a orfanilor şi a văduvelor de război.

Într-un raport din 7 iunie 1882, ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst van Mayl, menţiona următoarele: „Eminescu, redactorul principal al ziarului TIMPUL, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care, pentru instruirea lor, frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina ca, pe timpul vacanţelor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice, în favoarea Unirii Daciei Mari”. Este un document nu numai emoţionant, dar şi revelator pentru adeziunea poetului naţional Mihai Eminescu la cauza unităţii statale româneşti.

Marele istoric Nicolae Iorga scria, în publicaţia sa „Neamul Românesc”, cu perspicacitatea ce-l caracteriza, despre zbuciumatul trecut al românilor, că „sunt apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta… Am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem acasă”.

Nerisipirea în lume – cum spunea Iorga – în faţa atâtor învolburări şi furtuni care cu adevărat au căutat să ne smulgă de aici, rămânerea „acasă”, pe aceste meleaguri, în această vatră, presupune de bună seamă o deosebită calitate a poporului nostru.

Unirea-n cuget şi-n simţiri” s-a vădit şi în nedeile care, din străfunduri de istorie, adunau la sărbători de hram, pe goluri din crestele Carpaţilor, pe fraţii de pe ambele povârnişuri ale codrilor, şi ei fraţi buni de-ai noştri, cu care prilej înaintaşii noştri se întăreau reciproc în nădejdea unor vremi mai bune.

Oameni de bine, asemenea lui Badea Cârţan, au cărat în glugă sau desagi de-o parte şi de alta a Carpaţilor, pe cărări numai de ei ştiute, marele număr de cărţi în grai românesc, chiar dacă erau tipărite la Braşov, la Iaşi, la Târgovişte, la Bucureşti etc., ca şi nenumăraţii ciobani transilvăneni care-şi treceau prin „Vama cucului” turmele „în ţară”, la fraţi, realitate trăită de români în timpul ocupaţiei hortyste sau a Diktatului de la Viena, când Transilvania părea o inimă sfârtecată în două.

Această unitate de gândire şi simţire explică în mare măsură izbânda rapidă a lui Mihai Viteazul de la Şelimbăr (1599), vestea despre ea răspândindu-se cu cea mai mare iuţeală în întreaga ţară – cum consemna cronicarul maghiar Szamosközy.

Pe un astfel de teren, în care ideea de unitate naţională era atât de vie, atât de puternică, înfăptuirea Unirii Moldovei cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, ne pare cât se poate de firească şi cu adevărat opera obştească a tuturor românilor. Unirea Moldovei cu Ţara Românească putem spune că a însemnat „actul de naştere a României moderne”, apoi desăvârşirea acestei Uniri, la 1 Decembrie 1918, constituia încununarea firească a unor aspiraţii şi lupte seculare a tuturor fiilor acestor plaiuri.

La 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, oraş simbolic, în care Mihai Viteazul a înfăptuit Unirea de la 1600, oraşul pătimirii lui Horia, au răsunat – întâmpinate cu ovaţii nesfârşite – cuvintele care aveau să fie pe veci înscrise în istoria României: „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 nov. (1 decembrie, stil nou)1918, decretează Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii la România”.

Din peste o sută de mii de piepturi răsuna atunci biruinţa noastră asupra tuturor suferinţelor trecute: „Trăiască România Mare!”. De aceea, ziua de 1 Decembrie 1918 este înscrisă cu litere de aur în cartea istoriei neamului românesc, căci ea a încununat vrerile de veacuri ale unui popor care a suferit în tăcere şi cu demnitate, dar nu şi-a plecat niciodată fruntea în faţa asupritorilor.

Uniţi în cugete şi pătrunşi de aceleaşi simţiri calde faţă de această ţară, care promovează în lumea de astăzi atâtea idei nobile şi extrem de necesare, toţi fiii ei, indiferent cum ne-ar chema, toţi cei ce am deschis ochii pe aceste plaiuri minunate, indiferent unde ne-am afla, să facem ca numele ei bun să crească tot mai mult, neuitând că această unitate şi înfrăţire a noastră şi lui Dumnezeu îi place.

Doinel PUIU MĂRGINEANU