Get Adobe Flash player

Cărarea de pâine

Vizualizari: 50

De la fereastră se-ntâmplă să văd multe, mai ales de la cea din bucătărie. Nu mă uit niciodată la ceva anume, doar mătur cu privirea aşa, într-o doară, locul acela larg, plin de maşini şi de containere de gunoi, atunci când îmi fac cafea la filtru ori aştept să se încălzească cea din ibric, pusă la foc pe aragaz. Ieri, de exemplu, mi-a atras atenţia un pâlc de porumbei care îşi au cuştile la mansarda blocului din stânga şi care ciuguleau de pe ceea ce mi s-a părut că e o cărare alcătuită din firimituri de pâine. La capătul ei, o femeie zdrenţăroasă şi o fetiţă aidoma ei şedeau pe bordură, chiar lângă locul în care, atunci când plouă, se formează o băltoacă ce seamănă perfect cu Africa, şi rupeau bucăţele de franzelă pe care le aruncau în calea păsărilor.

Uneori mi-e ciudă pe mine, şi mai ales pe acel ceva care mă face să fiu atent la toate amănuntele şi să caut în orice înţelesuri care poate că nici nu există, de fapt. Aşa şi acum, mi-am zis că mama şi fetiţa îşi împărţeau puţinătatea prânzului cu porumbeii aceia despre care eu am învăţat, în atâta timp de când îi tot urmăresc de la fereastră, unde se ascund de ploaie, unde de frig, cum dansează, plini de importanţă, ca să sucească minţile porumbiţelor pe care am ajuns să le deosebesc deja după culoarea penelor, ori cum se adună seara pe acoperiş, după o zi de cutreierat cerurile, când e ora de culcare.

Pe de altă parte, însă, nu mă mir deloc că sunt aşa. Îmi amintesc că odată, demult, într-o seară, fără să trag cu urechea, pentru că nu-mi stă în fire, am auzit o discuţie care mă privea. Cineva, oricum, nu un prieten, ci mai degrabă un coleg de cenaclu, îi spunea altcuiva, într-un colţ retras şi întunecos, la o ţigară şi un pahar de vin, după o lansare de carte, că n-am eu cine ştie ce calităţi, dar nici nu poate să zică că n-am spirit de observaţie, că l-ar bate Dumnezeu. De fapt, aş fi chiar un fin observator al lumii din jurul meu, exact aşa s-a exprimat, privind chiorâş către celălalt, fiindcă-i intrase fum în ochi, şi mai spunea că cititorul parcă ar privi lucrurile printr-o lupă pe care eu o aşez între el şi text, iar atunci când povestea se sfârşeşte parcă ai mai vrea să urmeze ceva.

Toate astea explică, într-un fel, de ce am privit poate cu mai mare atenţie decât alţii spre politicieni. Nu am făcut-o niciodată intenţionat, fiindcă niciodată nu mi-a plăcut lumea lor, dar în atâţia amar de ani de când fac presă nu puteam să nu mă împiedic ori să nu mă izbesc, câteodată, de ei. Am văzut multe şi am auzit şi mai multe, dar rareori le-am scris pe toate. Nu de frică n-am făcut-o, nici pentru bani, ci pur şi simplu din bun-simţ şi doar ca să nu-l jignesc pe cititor cu lucruri pe care, dacă le-ar fi aflat, i s-ar fi întors stomacul pe dos.

Am văzut, în ani, preşedinţi, n-are imprtanţă de ce, fugăriţi pe coridoarele hotelurilor de bărbaţii amantelor şi am mai văzut o filială întreagă a unui partid care dormea prin dulapuri, fiindcă, în beţia cruntă, nu fuseseră în stare să nimerească uşa, ca să plece acasă. Am fost de faţă când soarta unui judeţ s-a hotărât între două sticle de votcă, am fost ameninţat de un primar că o să-mi scoată dinţii şi înjurat ca la uşa cortului de alţii. Dar toate astea îmi par ca un parfum suav pe lângă duhoarea pe care o simt venind de la clasa politică de azi.

Azi, când, dezamăgit că toate scursurile al căror singur argument a rămas pumnul, am privit cerul de la fereastra bucătăriei, căutând nici eu nu ştiu ce. Şi am zărit, la capătul lui, cum un vultur îşi învăţa puiul să zboare. Jos, lângă gunoi, fără să bănuiască nimic, câţiva porumbei mai ciuguleau din ceea ce mai rămăsese din cărarea de pâine de ieri.

Adrian CRÂNGANU