Get Adobe Flash player

Like!

Ţin într-un fişier de calculator, cum păstram pe vremuri într-o cutie de carton mare şi grosolană, din cele în care se vindeau pantofii, nişte fotografii. Nu multe, fiindcă doar pe ele le-am păstrat din alte câteva sute sau chiar mii pe care le-am făcut în ultimii vreo zece ani de când, pe lângă scris, mă ocup şi de partea de imagine a reportajelor, pentru că le-am considerat crema pozelor şi m-am gândit că vreodată, atunci când o să am timp, o să mai aleg dintre ele şi-am să le prezint într-o expoziţie. Am planuri mari, dar şanse mici să şi reuşesc. Dar, ca să-mi reiau ideea, am început să mă îndeletnicesc cu fotografiatul nu din plăcere, ci de nevoie. Că până la urmă s-a transformat în pasiune, asta e altă poveste, şi despre ea vreau să vorbesc în continuare. Despre ea şi despre limba neînţeleasă în care ne vorbesc fotografiile, una din care fiecare înţelege cât poate. Câteodată mai mult, alteori mai puţin, şi de cele mai multe ori mai nimic. Nu mă miră, fiindcă nu e o limbă pentru urechi, ci pentru ochi şi mai ales pentru suflet şi minte. Unele fotografii ţipă, altele râd. Cele pe care le-am păstrat eu şoptesc, lăcrimează, zâmbesc, cântă sau dansează. Fac şi ele ceea ce fac parcă tot mai puţini oameni în jurul meu.

Spuneam că m-am apucat de pozat de nevoie, şi aşa e. Poate că vina pentru asta eu o port, fiindcă, atunci când scriam un articol şi trebuia să-l ilustrez cu ceva, eram mai mereu nemulţumit de ceea ce-mi aduceau fotoreporterii. Pentru mine, imaginea care se contopea cu textul trebuia să fie o prelungire a cuvintelor, să depene povestea pe care eu, dintr-un motiv sau altul, nu reuşeam s-o spun până la capăt. Rar mi s-a întâmplat să găsesc una care să se potrivească cu pretenţiile mele, şi-atunci m-am apucat să-mi fac singur pozele.

Cu timpul, am observat că unele spuneau atât de multe, încât cuvintele mele ar fi fost de prisos. Pe acelea nu le-am publicat, ci le-am ascuns în fişierul din calculator cu gândul ca, într-o bună zi, să le scot la lumină, pe hârtie, agăţate pe pereţii vreunei expoziţii pe care probabil că am s-o deschid odată şi-odată, dar nu ştiu când.

Ultima fotografie pe care am dosit-o în acel fişier de care tot pomenesc e atât de gingaşă, încât am aşezat-o cu o grijă infinită, de teamă, parcă, să nu se risipească prin calculator. Am ales-o dintre altele patru asemănătoare, făcute în viteză, în câteva secunde, ca să nu pierd momentul, însă doar pe ea am păstrat-o, fiindcă era aproape perfectă. Ştia să şoptească, să te facă să-ţi scape o lacrimă din colţul ochiului, ştia să zâmbească şi-n acelaşi timp să te facă să îngâni un cântec şi să te mişti în paşi de vals.

Zilele trecute n-am avut altceva mai bun de făcut decât s-o postez pe Facebook. Nu e prima şi, probabil, nu va fi nici ultima, dar sigur e fotografia care a strâns cele mai puţine like-uri din toate cele cărora le-am dat drumul pe internet. Când a apărut pe fluxul acela care coboară întruna, plin cu imagini şi cuvinte despre nimic, am privit-o lung şi recunosc că, deşi rar mi se-ntâmplă, am fost mândru de mine. Dedesubtul ei era o poză cu un bebeluş al nu ştiu cui, puţin mai jos o farfurie cu mâncare, iar în câteva clipe deasupra a apărut o fătucă de vreo 15 ani care reuşise să facă din guma de mestecat un balon cam cât un dirijabil.

Am intrat din nou pe Facebook peste două ore. Fotografia de sus avea vreo 250 de like-uri, cea de jos cam 300, cea cu mâncarea 600, iar a mea 12. Primite de la prieteni cărora, fiindcă n-au uitat să şoptească, să lăcrimeze, să zâmbească, să fredoneze o melodie şi să se mişte prin viaţă în paşi de dans, le dau like.

Adrian CRÂNGANU