Get Adobe Flash player

Un fir de păpădie

Vizualizari: 253

Îl zăresc. Se ascunde timid printre firele de iarbă. E verde asemenea lor, doar petalele-i galbene ce furau ceva din lumina solară îl scoteau din anonimat. Așa este. El este unic. Strălucește!

M-am apropiat de el ușor și i-am simțit tresărirea. Cred că m-a perceput ca pe o umbră gata să-i înghită lumina solară ce-i mângâia chipul.

Da. S-a pierdut printre firele de iarbă și e gata să se înăbușe. Și cât ar fi dorit să zâmbească soarelui ca la început! De unde atâta fericire?

M-am aruncat asupra lui, înlăturându-i scutul de verdeață. Tresărea la fiecare atingere. Nu înțelegea ce doream și se temea pentru viața lui. El, un firav fir de păpădie, împodobit de primăvară și plin de verdeață, simțea un pericol ce i-ar fi putut scurta clipa luminii.

L-am mângâiat ușor, pe urmă m-am depărtat de copilul soarelui ce plângea după lumină.

La câțiva metri de poiana cea verde se afla o pădure de conifere, iar în vecinătatea ei era amplasată o stupină. Soarele primăverii a chemat albinele să cerceteze floarea naturii abia trezită din somnul lung al iernii. Unele albine adunau nectar din mana de pe trunchiul copacilor, altele sărutau firele de iarbă. Din zecile de albine ce roiau în jurul meu, una a îndrăznit să sărute sfiosul fir de păpădie.

La început l-a atins ușor, pe urmă a început să se bălăcească în puful lui cel galben, să-i cerceteze toată făptura, de la culoarea ochilor, până la aroma nectarului.

O albină i-a invadat intimitatea firului de păpădie, iar acesta îngălbenea de rușine și încântare.

La un moment dat, îmbătată de parfum și strălucire, albina a părăsit palatul soarelui de pe câmpie. Și soarele, ce săgeta până în urmă cu câteva clipe văzduhul, s-a retras treptat spre apus.

Abandonat de cea care-i cunoscuse toate tainele și de lumina din văzduh ce-i împrumutase din strălucire, firul de păpădie începea să-și adune pletele-i galbene în scufia verde, pregătindu-se de somn.

A fost o zi lungă și obositoare pentru firul de păpădie, dar foarte parfumată, plină de farmec. Peste câteva ore, își va deschide iarăși ochii gălbui ca să caute lumina solară.

Așa este și omul, un firav fir de păpădie. Primăvara își deschide ochii cei luminoși și aleargă după soare toată viața, pe urmă, când puful gălbui este prea îmbătat de lumină, seva vieții se desprinde ușor și își ia zborul spre pământul mănos. Semințele plutesc în văzduh, pentru ca în curând să devină la rândul lor flori, flori de păpădie.

Și când te gândești că totul începe cu un singur fir de lumină, un fir de păpădie!

Ana-Cristina POPESCU