Get Adobe Flash player

Banat, valoare şi conştiinţă General de brigadă Ioan Dragalina (VI)

Vizualizari: 606

Miercuri, 26 octombrie 1916. În cursul dimineţii, populaţia Capitalei, într-un şir neîntrerupt, a trecut prin faţă la Biserica Albă; flori şi flori şi multe lacrimi, în general ofiţerii plângeau şi mulţi se aplecau să sărute mâna. Printre cei îndureraţi se afla şi bătrânul Ion Dobre, fost sergent-major în companiile locotenentului şi apoi căpitanului Ioan Dragalina, din comunele Celari şi Islaz. Sărmanul Dobre! De cum a auzit că fostul lui stăpân, pe care l-a adorat, a fost rănit, s-a urcat în tren şi a venit să-l vadă, însă a ajuns prea târziu, iar acum a stat o dimineaţă întreagă lângă sicriu şi a plâns până i-au secat ochii.

La ora 2 din după-amiaza acelei zile, au început să sosească în biserică Guvernul cu primul-ministru în cap, generalii, şi, din Capitală, legaţiile şi misiunile străine aliate, precum şi marii dregători.

La ora 2.30 p.m. a sosit regele Ferdinand împreună cu principele moştenitor Carol, când a început slujba.

După slujba religioasă, generalul Alexandru Mustaţă a vorbit în numele Armatei. După el, primul-ministru Ionel I.C. Brătianu a ţinut următoarea cuvântare, în numele Guvernului şi al ţării:

,,În clipele în care se înfăptuieşte gândul secular al neamului nostru, întruparea lui, luptă şi se jertfesc cei mai buni şi cei mai vrednici români. Astfel, aspiraţiile cele mai sfinte, plămădite în dorul şi suferinţele generaţiilor, se încheagă astăzi prin sângele eroilor. Printr-înşii, ţara pierde fiii săi cei mai scumpi, dar istoria va păstra în veacuri comoara cinstei naţionale, din care izvorăsc puterile de viaţă ale viitorului, numele acelor pe ale căror jertfe s-a întemeiat întregirea neamului şi propăşirea lui.

În fruntea lor străluceşte numele generalului Dragalina, precum şi în fruntea ostaşilor săi a luptat şi a căzut viteazul comandant al oştirii de peste Olt.

A luptat şi a căzut în fruntea oştirii sale conducând-o, formând-o la foc, însufleţind-o prin cugetul şi prin pilda lui, înconjurat de dragostea şi de încrederea tuturor, căci el însuşi era plin de dragoste pentru ostaşi şi de neclintită credinţă în izbânda pe care sufletul său bănăţean simţea că se cuvine să le dea acelora care luptă pentru liberarea poporului lor.

Credinţa lui e credinţa unui neam întreg, pentru viaţa căruia şi-a dat voios pe a sa şi de a cărui soartă şi-a legat astfel pe veci memoria.

În dragostea şi recunoştinţa acestui neam să-şi afle mângâiere cei care îl plâng.

Pe marea şi legitima mândrie a neamului ce-l poartă, să se sprijine durerea scumpei sale soţii, a copiilor săi, a celui care pe câmpul de onoare s-a arătat demn fiu al viteazului general.”.

Preoţii au cântat prohodul, când regele Ferdinand a îngenunchiat lângă sicriu şi, cu capul în pământ, a plâns cu lacrimi amare. Aceeaşi jale s-a întins în toată asistenţa şi toată omenirea avea lacrimile în ochi. Doar principele Carol stătea într-un genunchi lângă regele şi tatăl său, şi privea semeţ spre icoanele de pe iconostas.

Când prohodul s-a oprit, regele s-a ridicat în picioare, şi-a pus chipiul pe cap şi, luând poziţia ostăşească, a salutat îndelung cu mâna la chipiu pe viteazul general, al cărui sicriu era ridicat pe umeri de patru generali.

În timp ce sicriul era dus afară din biserică, regele s-a întors spre cei doi fii ai generalului Dragalina şi le-a strâns mâna, fără să pronunţe un cuvânt.

Primul fiu, Corneliu, căpitan de artilerie, rănit; al doilea fiu, Virgiliu, locotenent de marină.

(Partea finală a articolului publicat în ziarul ,,Viitorul”, noiembrie 1916, de Ion Florian. Prima parte trecută la capitolul ,,Izlaz”, a doua la capitolul ,,Vaslui” – ,,Cum a murit nu se poate mai dumnezeieşte, iar cum înmormântat la fel”).

L-am văzut pe patul de moarte în plină glorie, în Palatul regesc, şi i-am sărutat mâna ca la un sfânt.

L-am văzut apoi în coşciug la Biserica Albă nu ştiu de câte ori, căci de câte ori treceam pe lângă biserică, nu mă rabdă inima să nu intru şi să-l văd iarăşi.

Am fost apoi la înmormântare şi am urmat coşciugul la lăcaşul de veci. De multe ori am avut durerea să ascult slujba înmormântării la diferiţi amici şi rude, iar acum câteva luni la înmormântarea tatălui meu. De astă dată, însă, o simţire nouă şi necunoscută mi-a prins sufletul tot, şi la fel cu mine trebuie să fi fost întreaga existenţă. Puterea credinţei ne stăpânea şi aveam impresia că, aievea, Iosif Arimatianul, cânta, plângând înmormântarea Mântuitorului.

Nu puteam plânge, căci ne-ar fi muştruluit cel adormit. Ştiam cum a murit şi pentru ce a murit, şi ne găsim într-un fel de delir mistic, dacă aş putea defini această simţire astfel. Dar sosirea în biserică a fiului, rănit pe câmpul de bătălie, spre a-şi lua rămas-bun de la tatăl şi învăţătorul său mort, luptându-se şi învăţând pe fiu să lupte?

Dar când primul-ministru, cu faţa tăiată de suferinţă şi cu vocea stinsă de durere, aducea drept prinos memoriei viteazului, omagiul ţării?

O clipă, însă, de adevărată apoteoză a fost gestul suprem al M.S. Regele, care, apropiindu-se de sicriu, îngenunche în faţa lui, se ridică trimiţându-i cu mâna ultimul adio, apoi se îndreptă către cei doi fii, le întinse mâna fără să zică un cuvânt, iar din ochii săi se strecoară discret boabe de lacrimi adevărate, care unde pică ard.

În aceste clipe, toată suflarea era într-un cuget cu regele mare şi bun, şi aveam impresia că şi respiraţia ni se oprise, spre a nu tulbura măreţia momentului.”.

Pe Calea Victoriei, în lungul trotuarului din faţa Bisericii Albe, se afla înşirat un regiment de infanterie, viteji ostaşi aduşi chiar în dimineaţa aceea de pe front, din Valea Prahovei.

Când sicriul cu corpul generalului Dragalina a fost scos din biserică, regimentul a prezentat armele, iar gorniştii au sunat ,,Onorul la general”.

Goarnele răsună, trupa-i în paradă.

Să fim mândri, generalul vine să ne vadă!

După ce sicriul a fost aşezat pe afetul unui tun tras de patru cai, cortegiul s-a pus în mişcare.

Fără cântec de fanfară, fără sunet de trompete, tristul convoi a urmat în linişte desăvârşită străzile cu felinarele aprinse şi cu drapele îndoliate la fiecare casă. Niciun zgomot, cât de mic, doar tropotul cailor şi uruitul roţilor de tun. Şi în acea frumoasă zi de toamnă, sub soarele strălucitor, întreaga populaţie a Capitalei ieşise să dea ultimul lor salut vajnicului apărător al ţării, bărbaţii descoperiţi şi mulţi aplecaţi într-un genunchi, cu batistele la gură.

,,Generalul, care a apărat cu mintea lui de cugetător, cu energia lui de soldat şi cu calda lui inimă de bănăţean, Oltenia, nu mai este!”.

În durerile rănilor sale, ciuntit de un braţ, el şi-a dat nobilul lui suflet lui Dumnezeu, în dreptatea căruia faţă de neamurile bune şi nenorocite ca al lui, a crezut.

Astăzi, Bucureştii văd trecând convoiul aceluia care, în zvonul uşuratec de ieri al marelui oraş, era unul dintre muncitorii cei mai harnici şi mai bucuroşi pentru binele patriei şi pentru izbăvirea neamului. Cu pietate, fiecare va privi ultimul lui drum între noi. Căci lacrimile le-am isprăvit.

La ora 4.40 p.m. din acea tristă zi de miercuri, 26 octombrie 1916, corpul generalului Ioan A. Dragalina a fost coborât în mormânt, la Cimitirul Belu Militar. Trei salve de infanterie şi evoluţiile avioanelor deasupra au fost ultimul salut.

În momentul înhumării, însă, Leu, care până atunci stătuse liniştit şi trist, mereu cu capul în jos, a sărit ca o fiară spre mormânt, căutând să rupă lanţul de care îl ţinea ordonanţa Andrei, urlând înfiorător şi zbătându-se în neputinţă. Vrea oare să scormone cu ghearele pământul atunci proaspăt aruncat, sau să fie îngropat alături de stăpânul lui drag?!

Şi, astfel, a dispărut un erou şi martir, care, pentru neamul său de iobagi, şi-a sacrificat viaţa în fierbinţeala bătăliei, ,,arătând lumii că în vinele lui curge sânge din sângele lui Mihai Viteazul”, aşa cum notase în carnetul său de campanie, cu 34 de ani înainte, luptând vitejeşte în Munţii Dalmaţiei…

Col. (r) Andrei GHIDARCEA

Vizitatori

Inregistreaza-te la Stiri

Pentru a primi ultimele mesaje, completeaza campul de mai jos: